Democratia originala loveste din nou - 10

Scris de Alex Neagoe | Publicat in 01.12.2011 23:24 | Publicat in AGENTIA DE PRESA | Tipareste pagina

Ieri a fost ziua ţării; eroii trecutului au fost omagiaţi, eroii prezentului au fost uitaţi. Oamenii care au adus libertatea românilor sunt în protest extrem: revoluţionarii n-ar merita cinstirea decât morţi;dacă-s vii, deranjează. În loc de eroi, luptători, ş.a.m.d. tot mai des se uzitează şmecheri, escroci, etc. Ceauşescu a început, anunţând că revoluţionarii timişoreni sunt huligani, ecourile fiind şi acum, la 22 de ani după, exprimate de unii cu aceeaşi ură viscerală. Coaliţia aflată la putere acum în România măcelăreşte Legea recunoştinţei. Pentru a afla de ce o face, trebuie întrebaţi exponenţii săi. Motivaţia formală anunţată este că astfel iese ţara din criza materială; motivaţia reală e însă alta: adâncirea în criza morală. Primul „inteligent” în aşa ceva e premierul, virusat de comunişti şi securişti; primul ministru este primul gospodar al ţării, însă o străveche înţelepciune anunţă că „peştele de la cap se-mpute”. Virusul e contagios în jurul lui, molipsindu-i pe cei apropiaţi dar încă fără mare putere în popor. Vindecarea bolnavului cere măsuri, începând cu izolarea sa; dacă tratamentul cu democraţie nu merge, situaţia poate ajunge la operaţie, poate ceva trebuie extirpat. Poporul n-are nevoie să fie contaminat de prostiile şi răutăţile lui şi ale anturajului său. În Timişoara, 55 de copii ai martirilor sunt afectaţi: dispariţia în Revoluţie a tatălui – susţinătorul principal al familiei – a fost compensată până acum urmaşilor, însă Emil Boc a decis că ajunge, îi trebuie banii ăia. În Timişoara, în total câteva sute de luptători sunt afectaţi: puţini la număr, căci Legea recunoştinţei recunoaşte doar pe cei care şi-au riscat viaţa în Revoluţie (în primele zile ale Revoluţiei / respectiv ultimele zile ale dictaturii şi în luptele cu teroriştii / respectiv după fuga dictatorului: atunci – în ambele perioade – mulţimea nu exista pe străzi); în Revoluţie, arestaţii erau închişi iar răniţii erau în spitale: fără luptătorii ale căror eforturi au dus la victorie, arestaţii ar fi putrezit în închisoare iar răniţii ar fi fost sub pământ ori ar fi părăsit lumea pe coşul crematoriului. De aceea, solidaritatea dintre toate categoriile de revoluţionari miră regimul, care anunţă că acţionează doar contra luptătorilor cărora le-a tăiat drepturile şi doar temporar (desigur că începutul fiind făcut, sfârşitul nu fi va altul decât raderea tuturor, căci deja premierul a exprimat ideea că răniţii doar în funcţie de handicap vor mai fi băgaţi în seamă iar faţă de memoria eroilor timpul său a cam expirat, că prea de mult timp au fost cinstiţi). Oamenii s-au remarcat prin fapte deosebite, care au făcut istorie. Referinţe că s-a întâmplat ceva totuşi atunci – pe lângă crucile din cimitire – sunt şi azi, când mulţi se referă popular la timp ca „înainte de Revoluţie” ori „după Revoluţie” (speranţa e să nu se ajungă la referinţe ca „înainte de Boc” şi „după Boc”).

Din categoria „Ştiaţi că...”:
- Ştiaţi că printre puţinele venituri neatinse de măsurile austere sunt pensiile nesimţite ale foştilor securişti şi activişti comunişti?
- Ştiaţi că numărul foştilor securişti şi activişti comunişti este mai mare decât al luptătorilor revoluţionari?
- Ştiaţi că plata celor care au oprimat poporul e mult mai mare decât a celor care au eliberat poporul?
- Ştiaţi că Emil Boc la Revoluţie a fost preşedintele studenţilor comunişti din Cluj?
- Ştiaţi de vorba „aşchia nu sare departe de trunchi”?
- Ştiaţi că Emil Boc – prin statura lui – nu poate fi haiduc, ca să ia de la bogaţi şi să dea la săraci?
- Ştiaţi că premierul Emil Boc nu se atinge de foştii securişti şi activişti comunişti deoarece a invocat lipsa Legii lustraţiei?
- Ştiaţi că Emil Boc a binecuvântat lustraţia revoluţionarilor?
- Ştiaţi că problema guvernării Boc cu revoluţionarii nu e materială, ci morală?

Experienţa lumii arată că atunci când e criză, pericolul este mutarea de la democraţie la dictatură: adică procesul invers Revoluţiei. Cine-s foştii securişti şi activişti comunişti: în timpul dictaturii au fost oameni de carieră – câteva sute pe fiecare judeţ – a căror slujbe (fie în Comitetele UTC, Comitetele Municipale PCR, Comitetele Judeţene PCR, întreprinderi, etc., fie ca câini de pază ai regimului) şi întreaga viaţă n-au făcut altceva decât să oprime poporul. Aceia azi – care n-au produs vreodată ceva bun, ci au trăit parazitar pe seama milioanelor de robi români – sunt cei strâns uniţi în jurul lui Boc, împreună cu slugile rămase credincioase.

Strict material (că acest aspect pare acum mai uşor de înţeles decât cel moral): începând cu Decembrie 1989, ajutoare şi sume de bani importante au inundat ţara – dedicate revoluţionarilor – în valoare cumulată de peste un miliard de dolari. Acea acţiune – sub forma Fondului Libertatea – a fost direcţionată spre ajutarea şi altor categorii de cetăţeni români (în localităţi ce au aflat de la ştiri că Ceauşescu nu mai e). Dacă ar fi rămas strict pentru revoluţionari, ar fi ajuns pe viaţă tuturor, căci Legea recunoştinţei nu prevede altceva decât atenţia individuală pe cei rămaşi în viaţă din evenimente (cu trecerea timpului, tot mai puţini). Acum, nici un efort al societăţii româneşti nu e prea mic pentru cei care au adus naţiunii libertate şi bani.

Bani pentru revoluţionari sunt: „povara” în bugetul ţării pentru revoluţionari ar fi de 0,1% (99,9% în bugetul ţării rămânând pentru orice altceva). Sursele de finanţare – altele decât Fondul Libertatea şi decât pensiile foştilor securişti şi activişti comunişti – au fost identificate de către Comisia Parlamentară pentru Revoluţionari; tot ce e de făcut este ca parlamentarii controlaţi de Emil Boc să aprobe: atitudinea contează, căci finanţarea există. Dacă sunt de găsit vinovaţi că situaţia nu e grozavă în ţară, atunci aceia nu-s de căutat printre revoluţionari, ci printre cei împuterniciţi – aleşi sau numiţi – să administreze ţara. Nu revoluţionarii conduc ţara, căci după fuga dictatorului Revoluţia a fost confiscată de cei care n-au făcut-o. Este raţiunea pentru care şi azi serviciile speciale nu dezvăluie datele deţinute despre Revoluţie: nici o înregistrare (scrisă, audio, foto, video, etc.) n-a fost prezentată public, refuzul fiind actual 22 de ani după. Tot ce se ştie despre Revoluţie şi revoluţionari este doar dintr-o parte a baricadei, cea civilă; partea în uniforme păstrează tăcerea. Tot ce circulă în ţară şi în lume despre Revoluţia Română provine doar dinspre revoluţionari, hărţuiţi atât atunci, atât de-a lungul timpului – să-şi tot dovedească faptele – cât şi azi; din cealalaltă parte – a sistemului – nimic: nici o fotografie operativă făcută de miliţie ori securitate, nici o înregistrare video realizată de oamenii lui Ceauşescu ca să-şi dovedească zelul în reprimarea revoluţionarilor, nici un terorist identificat, etc. Există doar jalea după morţii Revoluţiei, suferinţele răniţilor, durerea urmaşilor, sentimentele arestaţilor, disperarea luptătorilor. De cealalaltă parte, există emfaza puterii, discreţia conspirată, dispreţul faţă de „prostime” şi conturile grase. Este forţată ieşirea respectului din vocabular.

Sunt anexate câteva imagini ale unor Grevişti ai Foamei (realizate la Asociaţia Luptătorilor din Timişoara Arestaţi în Revoluţie / ALTAR în 1 Decembrie 2011 – Ziua României – de revoluţionarul Cornel Racz).

Eugen Gherga
Secretar, Asociaţia de Revoluţionari
„Frăţie, Egalitate, Colaborare, Cooperare”

 
 
 
 

Tu ce parere ai ?


 

Ti-a placut articolul?

Daca informatia ti s-a parut interesanta, distribuie link-ul si prietenilor.