Democratia originala loveste din nou - 19

Scris de Alex Neagoe | Publicat in 12.12.2011 09:23 | Publicat in AGENTIA DE PRESA | Tipareste pagina

 Partea materială pentru revoluţionari poate se tranşează zilele acestea, însă partea morală rămâne, căci revoluţionarii au fost atinşi în demnitate. Personalităţile revoluţionarilor copleşesc disproporţia creată de numărul mare al tovarăşilor(foşti securişti şi activişti comunişti, lipsiţi de coloană vertebrală şi fără personalitate). Milogi – cerşetori chiar de la societatea română – sunt tovarăşii: n-au realizat nimic în viaţa lor, pretinzând doar asistenţa financiară a banilor publici (fiindcă există, acesta fiind principalul lor merit); este singura zonă în care s-au specializat, de luat cât mai mult de la cetăţeni (şi vieţile unora, aşa cum au făcut-o în Revoluţie). Acum vor indemnizaţiile luptătorilor Revoluţiei, căci pensiile speciale ale tovarăşilor sunt din singura categorie bugetară care nu îngheaţă pe 2012: în România, dezonoarea e plătită. Profilul tovarăşului e cel de gunoi uman (vorbă grea – în Postul Crăciunului – însă dânşii nu-s creştini, ci atei / adică “liber-cugetători”); dacă unii din ei acum vizitează biserica, n-o fac deoarece s-au pocăit, ci din mimetism. Instigare făţişă: oricine vrea să facă serios ceva – şi nu gargară – să se ia de existenţa tovarăşilor, nu de cea a revoluţionarilor. Sau piticii de pe creier se manifestă doar faţă de revoluţionari iar în faţa tovarăşilor brusc se cuminţesc, amintindu-şi de jugul îndelungat al dictaturii (când s-au ales cu reflexul de supunere)? Cei din popor – care se leagă de revoluţionarii tot din popor – şi-ar putea reconsidera direcţia faţă de tovarăşi, paraziţi sovietici. Vocile acestor intruşi tot încearcă să prezinte nerevoluţionarilor că de fapt tovarăşii au făcut Revoluţia, cu ajutorul unor caravane formate din mii de mercenari basarabeni care brăzdau România pe atunci şi îi slujeau pe ei, după care l-au încoronat pe Ion Iliescu ca ţar roşu: o demenţă, similară cu recenta tentativă de cosmetizare a Ceauşeştilor (care au condus o Epocă de Aur pentru ei, nu pentru popor). În povestea tovarăşilor, victimele Revoluţiei s-au împuşcat singure, teroriştii s-au evaporat iar crimele (dacă au existat, poate au fost trucaje) desigur că trebuiau deja prescrise. Minciuna a fost dintotdeauna însuşirea de bază a tovarăşilor. Nerevoluţionarii – care sunt pasionaţi de Revoluţie şi au energii – se pot alătura revoluţionarilor (firesc, cei mai în măsură oameni ai fenomenului revoluţionar); aderarea însă la aberaţiile tovarăşilor nu denotă ignorarea adevărului, ci de-a dreptul prostie, ceea ce măreşte ticăloşia. Aşadar, e de ales: ori cu revoluţionarii ori cu tovarăşii; a treia cale nu există, decât ca “democraţie originală”.

Câteva prejudecăţi ce există aparţin unor “luminaţi”, ce sunt şi contra revoluţionarilor şi împotriva tovarăşilor: fac însă ceva în afară de anarhie? (Catalogarea politică a anarhiei este ca extremism, ceea ce plasează anarhiştii lângă tovarăşi, deci nu e a treia opţiune). O altă prejudecată e că Legea recunoştinţei n-ar fi trebuit să existe: o tâmpenie, toate naţiunile îşi au eroii lor respectaţi – atât cei ai trecutului, cât şi cei ai prezentului – românii chipurile însă ar vrea altceva. Dacă Legea nu-i anulată, atunci să fie modificată: mulţi nechemaţi (instrumentişti ai tovarăşilor) s-au băgat în seamă cu diverse propuneri, ca să nu lase revoluţionarii în pace. Legea recunoştinţei n-a fost abrogată – e în vigoare – însă unii, chiar demnitari, public îşi bat joc de ea; dacă dânşii nu respectă ceea ce e legal, de ce au pretenţii de la alţii ca să respecte legile? Haosul pleacă de la tovarăşi, nu de la revoluţionari. Destui care n-au habar de Revoluţie îşi afirmă “adevărurile” lor puternice dar nu cunosc Legea recunoştinţei: sunt victimele propagandei contra revoluţionarilor, repetând absurdităţi de care n-au nici o jenă (există însă măsuri de potolire a acelora, că de dialog cu revoluţionarii nu vor să ştie: pentru jurnalişti e de pildă Consiliul Naţional al Audiovizualului, pentru alţii există Instituţia Avocatului Poporului, Judecătoriile, Consiliul de Combatere al Discriminării, etc. / după caz). Prin definiţie, revoluţionarii nu sunt complici cu genocidul şi nu cedează, cu toată ura manifestată de criminalii cetăţenilor români. Revoluţia n-ar fi fost câştigată doar cu răniţii din spitale şi cu arestaţii aflaţi în închisoare. Rolul luptătorilor – conducând mulţimile ori detaşându-se din mulţimi şi remarcaţi prin fapte deosebite, riscându-şi vieţile – a fost decisiv. Aşa cum timişorenii n-ar fi reuşit dacă restul ţării nu s-ar fi alăturat, aşa sunt legate între ele toate categoriile de revoluţionari. Luptătorii şi acum (după 22 de ani) sunt consideraţi cei mai “periculoşi” dintre revoluţionari, primind epitete – din tagma ceauşistă de huligani – ca impostori, profitori, şmecheri, escroci, etc. Un număr de foşti colaboratori ai tovarăşilor au fost puşi de guvernanţi lângă revoluţionari, căci e de ştiut că nu revoluţionarii, ci guvernanţii emit certificatele de revoluţionari; la protestele revoluţionarilor faţă de această invazie (deoarece revoluţionarii se ştiu între ei), CNSAS a arătat că într-adevăr, aceia au lucrat cu fostul regim, însă guvernanţii – plus trompetele lor – şi acum cer ca revoluţionarii “să-şi facă curăţenie”: o diversiune nu altfel decât de prost-gust. Revoluţionarii ar face multe, însă sunt împiedicaţi de către guvernanţi şi de legi: dacă guvernanţii încurcă, atunci guvernanţii trebuie să descurce. O altă prejudecată ce circulă este că revoluţionarii au primit destul, de atâta timp (tovarăşilor – mai mulţi şi mai scumpi – nu le duce nimeni grija, aceia nu trebuie tulburaţi); Legea recunoştinţei se aplică doar din 2006 (încă nu toţi revoluţionarii din ţară au ajuns să beneficieze de ea, căci certificarea e îngreunată de guvernanţi, prin tot felul de trucuri). Revoluţionarii n-au deranjat când toată ţara a fost inundată de ajutoare, o perioadă îndelungată, cu valori consistente, din toată lumea: acele ajutoare or fi fost datorită tovarăşilor sau datorită acţiunilor revoluţionarilor? Banii dedicaţi revoluţionarilor au fost strânşi în Fondul Libertatea (zeci de mii de dolari pentru fiecare revoluţionar) iar statul i-a folosit unde a avut urgenţe: ajutoare binevenite; acum, returnarea în rate a unei mici părţi doar din acele valori (între timp, mulţi revoluţionari au emigrat sau au murit) n-ar fi binevenită. Au apărut aroganţii “fără privilegii” (îmbrăţişând prejudecata ipocrită că “n-au ieşit la Revoluţie pentru certificat”); desigur că viziunea e îngustă: în istorie eroii neamului nu s-au evidenţiat – prin cele ce le-au făcut – pentru medaliile ori statuile posterităţii, ci pentru prezentul lor. Când societatea acordă cuiva vreo medalie ori ridică vreunuia o statuie drept recunoştinţă (însă n-o face post-mortem, ci în timpul vieţii sale) şi acela – nemulţumit de gest – îşi aruncă medalia ori îşi sparge statuia, pe motiv că nu-i place, atunci e aroganţă: crasă lipsă de respect faţă de recunoştinţa societăţii (din motive obscure – ştiute doar personal – iar a generaliza asta e o evidentă nesimţire). Cinstirea eroilor nu reprezintă efort mare decât pentru cei lipsiţi de patriotism, adică pentru trădătorii de neam şi de ţară. Încă o prejudecată e că la Revoluţie s-a dorit doar libertate (fals, pe listă nu era doar atât); printre altele şi banii erau acolo: chipurile, românii n-ar fi luptat împotriva dictaturii – atunci când era o continuă criză morală şi materială – pentru o viaţă mai bună. Este cumva aceeaşi disperare ca a celor mulţumiţi doar cu Revoluţia anticeauşistă, nu anticomunistă; revoluţionarii timişoreni de la început au militat pentru încheierea cu partidul-stat / partidul unic, etc. (dovadă că atunci când oraşul s-a proclamat liber, s-a şi întemeiat alt partid decât cel comunist) iar capitala a pecetluit voinţa populară când a fugit dictatorul prin simpla exprimare: “fără comunişti”.
În Timişoara, unde este o solidă grupare arabă, pluteşte ideea înfrăţirii Timişoarei cu Benghazi / Libia, căci din ele au pornit revoluţiile care au schimbat regimurile dictatoriale din ţările lor: ambele oraşe în ţările lor sunt cele mai mari după capitale şi au reuşit să învingă, cu mari jertfe (ambele revoluţii au fost sângeroase – nu de catifea ca în alte părţi – căci duşmanii au pus mâna pe arme); câte ceva din experienţele revoluţionare române şi arabe curând vor constitui un nou proiect, cu învăţăminte reciproce. Studiile, simpozioanele, etc. curg despre Revoluţia Română, de parcă revoluţionarii ar fi exponatele din vreo grădină zoologică; o atenţie a specialiştilor cel puţin egală prin asemenea manifestări, acordată tovarăşilor, ar putea echilibra situaţia: oare ce mai fac azi foştii securişti şi activişti comunişti? La ALTAR / Asociaţia Luptătorilor din Timişoara Arestaţi în Revoluţie şi acum se nevoiesc 3 dintre Greviştii Foamei: revoluţionarii Ioan Savu, Nicolae Păuţ şi Ştefan Cojocnean.


Eugen Gherga
Secretar, Asociaţia de Revoluţionari
„Frăţie, Egalitate, Colaborare, Cooperare”

 
 
 
 

Tu ce parere ai ?


 

Ti-a placut articolul?

Daca informatia ti s-a parut interesanta, distribuie link-ul si prietenilor.