3 noiembrie 1996 / Alegerile parlamentare: cum a fost?

Scris de Gabriela Stegarescu | Publicat in 18.11.2012 11:53 | Publicat in DOCUMENTAR | Tipareste pagina

La 3 noiembrie 1996, în România au avut loc alegeri parlamentare, pentru a treia oară după Revoluţia din decembrie 1989. Alegerile s-au desfăşurat în baza Legii nr. 68 din 15 iulie 1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, publicată în Monitorul Oficial nr. 164 din 16 iulie 1992.

Potrivit art. 1, membrii Camerei Deputaţilor şi cei ai Senatului erau aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Deputaţii şi senatorii erau aleşi, în circumscripţii electorale pe bază de scrutin de lista şi de candidaturi independente, potrivit principiului reprezentării proporţionale (art. 3, alin. 1).
Membru al Parlamentului României putea deveni, conform art. 37 nr. 2, din Constituţia României (adoptată de Adunarea Constituantă la 21 noiembrie 1991 şi aprobată prin Referendumul naţional de la 8 decembrie, acelaşi an), orice cetăţean român, cu domiciliul stabil în România, şi care a împlinit până în ziua alegerilor inclusiv vârsta de 23 de ani, pentru Camera Deputaţilor, respectiv 33 de ani, pentru Senat.
Conform Legii electorale din 1992, norma de reprezentare pentru alegerea Camerei Deputaţilor era de un deputat la 70 000 locuitori (art. 3, alin. 2), iar pentru Senat, de un senator la 160 000 locuitori (art. 3, alin. 3). Numărul locurilor în parlamentul ales în noiembrie 1996 a fost acelaşi, ca şi în 1992 - 328 de deputaţi şi 143 de senatori.
Pragul electoral a fost de 3% pentru partide, iar pentru coaliţii electorale s-a adăugat un procent pentru fiecare membru, începând cu al doilea partid sau formaţiune politică, fără a se depăşi însă 8% (art. 91).
Deşi faţă de alegerile precedente (din 27 septembrie 1992), pragul de voturi necesar accederii în Parlament a rămas nemodificat, de 3%, numărul formaţiunilor intrate în cursa electorală a scăzut, fie din cauza fuzionării partidelor sau a formării de noi alianţe, fie în virtutea Legii partidelor politice nr. 27 din 26 aprilie 1996.
Legea a ridicat numărul de fondatori ai unui partid politic de la 250 la 10 000 şi a impus reînregistrarea oficială a tuturor partidelor şi a alianţelor politice participante la alegeri.
În ceea ce priveşte alegerile parlamentare din 1996, la 9 aprilie 1996, premierul Nicolae Văcăroiu propunea ca acestea să se desfăşoare în ziua de 29 septembrie a aceluiaşi an (simultan cu alegerile prezidenţiale, reglementate de Legea nr. 69 din 15 iulie 1992 pentru alegerea Preşedintelui României) şi recomanda respectarea calendarului electoral din 1992.
După mai multe runde de întâlniri cu reprezentanţi ai partidelor parlamentare, şi ţinând seama de observaţiile şi propunerile formulate de aceştia, în cadrul şedinţei de Guvern, din 12 iulie 1996, a fost adoptat un set de opt acte normative vizând pregătirea şi organizare alegerilor parlamentare şi prezidenţiale.
Prima hotărâre se referea la stabilirea datei pentru alegerile parlamentare şi prezidenţiale, dată fixată definitiv pentru ziua de 3 noiembrie 1996. Conform documentului, prima zi a campaniei electorale a fost stabilită la 4 septembrie, iar ultima zi - 31 octombrie, ora 24.00.
Cel de-al doilea act normativ, avea în vedere stabilirea (ştampilarea) scrutinului în cartea de alegător, iar cel de-al treilea la măsurile ce revin guvernului pentru pregătirea şi organizarea alegerilor. Celelalte hotărâri se refereau la: calendarul organizării alegerilor; prezenţa observatorilor interni (aceştia urmând a fi recomandaţi de organizaţiile neguvernamentale privind drepturile omului); indemnizaţiile acordate membrilor birourilor electorale; modelul listei electorale speciale şi modelul proceselor verbale de la secţiile de votare.
Ziua de 3 noiembrie a fost stabilită de Guvern ca dată pentru alegerile parlamentare (şi prezidenţiale) prin Hotărârea nr. 578 din 17 iulie 1996.
Chiar dacă s-a dorit într-o primă instanţă votarea pe baza cărţii de alegător, la 2 octombrie, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 10, Executivul a hotărât, ca la alegerile din 3 noiembrie, cetăţenii să-şi exercite dreptul la vot pe baza actului de identitate - buletin, adeverinţă de identitate, paşaport - fără a fi obligaţi să prezinte şi cartea de alegător. Ordonanţa a fost dată din cauza ritmului lent de distribuire a acestor cărţi de alegător în teritoriu, dar mai ales în Capitală, unde, la 26 septembrie fuseseră date cetăţenilor doar 52 de astfel de documente. De asemenea, în ţară fuseseră înmânate cărţi de alegător în proporţie de 27,9%.
Campania electorală
Cu trei săptămâni înaintea startului oficial în cursa pentru alegerile din toamna anului 1996, principalele forţe politice din România şi-au desemnat directorii pentru campania electorală. În general, formaţiunile au mers pe formula de cuplu - un şef pentru campania parlamentară şi altul pentru campania prezidenţială. În atribuţiile directorului de campanie intra negocierea timpilor de antenă la radio şi televiziune, coordonarea echipelor de campanie din teritoriu, asigurarea logisticii pentru propagandă, stabilirea calendarului turneelor, mitingurilor sau întâlnirilor electorale.
În fruntea staff-ului său de campanie, Convenţia Democratică din România l-a numit pe Remus Opriş, Partidul Democraţiei Sociale din România - pe Ovidiu Şincai, UDMR - pe Takacs Csaba Albert. Alianţa Naţional Liberală (ANL) i-a desemnat directori ai campaniei electorale pe Laurian Oniga, vicepreşedintele Partidului Alianţei Civice (pentru alegerile parlamentare), şi pe Dinu Patriciu, liderul Partidului Liberal'93 (pentru alegerile prezidenţiale). La conducerea campaniei electorale a Partidul Unităţii Naţionale Române (PUNR) au fost numiţi Ioan Gavra (pentru parlamentare) şi Valeriu Tabără (pentru prezidenţiale). În fruntea campaniei electorale a Uniunii Social Democrate (USD) pentru alegerile parlamentare a fost numit Radu Berceanu, iar director al campaniei prezidenţiale a fost desemnat George Şerban.
La 4 septembrie 1996, alianţele şi partidele înregistrate oficial au intrat în campanie electorală.
În prima zi a campaniei electorale, preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, Mihai Uglean, i-a desemnat, în şedinţă publică, prin tragere la sorţi, pe cei şapte judecători din componenţa Biroului Electoral Central (BEC). Astfel, au fost desemnaţi judecătorii: Vasile Boroi, Paul Mitroi, Maria Roşu, Florica Robescu, Ştefan Mateescu, Costică Ionescu şi Mircea Aron. În funcţia de preşedinte al acestui organism a fost ales judecătorul Costică Ionescu.
Potrivit articolului 25, din Legea nr. 68/1992, BEC primea şi aducea la cunoştinţă publică semnele electorale şi trebuia să soluţioneze eventualele contestaţii în legătură cu acestea; trebuia să soluţioneze contestaţiile referitoare la modul de formare sau componenţa birourilor electorale de circumscripţie; trebuia să soluţioneze, ca instanţă superioară, contestaţiile privind împiedicarea partidelor sau candidaţilor independenţi de a-şi desfăşura campania electorală; trebuia să verifice întrunirea pragului electoral de 3% şi să comunice partidele partidele care nu au atins acest prag; trebuia să soluţioneze cererile de anulare a alegerilor în circumscripţii; trebuia să verifice şi să înregistreze rezultatele alegerilor.
Acelaşi Birou Electoral Central urma să se ocupe şi de alegerile prezidenţiale, printre atribuţiile sale numărându-se, printre altele, primirea şi înregistrarea candidaturilor pentru Preşedinţia României; primirea contestaţiilor privind înregistrarea sau neînregistrarea unei candidaturi, întocmirea şi înaintarea, la Curtea Constituţională, a procesului-verbal privind alegerea preşedintelui.
În ambele cazuri, BEC avea ca atribuţii aplicarea dispoziţiilor privitoare la alegeri pe întreg teritoriul ţării şi asigurarea interpretării lor uniforme.
BEC şi-a început activitatea la 5 septembrie 1996, într-un spaţiu amenajat special în Sala Palatului. Începută în aceeaşi zi, etapa de depunere a semnelor electorale ale partidelor politice, alianţelor politice, alianţelor electorale şi candidaţilor independenţi, s-a încheiat la 8 septembrie 1996.
Depunerea candidaturilor pentru alegerile parlamentare (cât şi pentru cele prezidenţiale) a fost permisă până la data de 3 octombrie, ora 24.00 (cu 30 de zile înainte de data alegerilor).
Precedat de negocieri între formaţiunile semnatare pentru finalizarea textului, la 28 octombrie, a fost semnat un 'Protocol tehnic pentru supravegherea corectitudinii alegerilor parlamentare şi prezidenţiale'. Parafat de 10 alianţe şi partide, respectiv CDR, USD, ANL, UDMR, UNC, Partidul Pensionarilor din România, Partidul Reîntregirii (Opţiunea Daco-Latină), Partidul Naţional al Automobiliştilor, Alianţa Naţional Liberală Ecologistă (ANLE) şi Partidul Pentru Patrie, protocolul, redactat în opt puncte, prevedea colaborarea prin reprezentanţi, în secţiile de votare, cu scopul prevenirii oricăror fraude în timpul procesului electoral, colaborarea în Birourile electorale Judeţene, în Biroul Electoral al Municipiului Bucureşti, în Biroul Electoral Central, atât în ziua votării, cât şi la centralizarea rezultatelor.
Scrutinul
Potrivit datelor furnizate de BEC la 21 octombrie 1996, din 22 680 951 de locuitori, la scrutinul din luna noiembrie a aceluiaşi an, la nivelul întregii ţări, au avut drept de vot 17 218 654 de alegători cu vârsta de peste 18 ani inclusiv.
La 3 noiembrie 1996, în intervalul orar 6.00-21.00, 13 088 388 (76,01%) dintre cetăţenii cu drept de vot s-au prezentat la urne pentru a-şi alege parlamentarii (dar şi preşedintele) care urmau să conducă România în următorii patru ani.
În cele 42 de circumscripţii electorale (reprezentând cele 41 de judeţe ale ţării, plus municipiul Bucureşti), au fost amenajate 15 117 secţii de votare (număr superior celui de la alegerile locale din luna iunie a aceluiaşi an datorită deschiderii de secţii la ambasade, spitale şi cămine studenţeşti) - dintre care 1 338 în Capitală, cărora li s-au adăugat alte 47 secţii speciale organizate în gări, aerogări şi autogări, pentru persoanele aflate în tranzit (în total, în ţară au fost amenajate 15 164 de secţii de votare.
Cetăţenii români aflaţi în străinătate şi-au putut exercita dreptul la vot în 173 de secţii electorale organizate pe nave sau la reprezentanţele diplomatice româneşti.
Pentru acest scrutin, au fost acreditaţi 13 490 de observatori interni (aparţinând Alianţei pentru Pace din România, Ligii Apărării Drepturilor Omului din România, Asociaţiei Pro Democraţia, Societăţii 'Timişoara', Asociaţiei Române pentru Libertate Personală şi Demnitate), dintre care 11 561 principali şi 1 929 secundari şi 243 internaţionali (printre aceştia aflându-se şi reprezentanţi ai Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi ai Adunării Parlamentare a OSCE).
Rezultate finale
După centralizarea datelor din toate circumscripţiile electorale, Biroul Electoral Central a dat publicităţii, la 7 noiembrie 1996, rezultatele definitive ale alegerilor parlamentare desfăşurate în ziua de 3 noiembrie.
Potrivit acestora, din cele aproximativ 50 de forţe politice care au început cursa electorală, în Parlament au intrat doar şase, reprezentate de două coaliţii, patru partide politice: Convenţia Democrată Română (CDR), Uniunea Social Democrată (USD), Partidul Democraţiei Sociale din România (PDSR), Partidul România Mare (PRM), Partidul Unităţii Naţionale Române (PUNR) şi Uniunea Democrată Maghiară din România (UDMR). CDR cuprindea Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat (PNŢCD), Partidul Naţional Liberal (PNL), Partidul Ecologist Român (PER), Partidul Naţional Liberal-Convenţia Democrată (PNL-CD), Partidul Alternativa României (PAR), Federaţia Ecologistă Română (FER), iar Uniunea Social Democrată era formată din Partidul Democrat (PD) şi Partidul Social Democrat Român (PSDR).
Din totalul voturilor valabile exprimate, 12 287 671 (93,88%) au fost înregistrate pentru Senat, şi 12 238 746 (93,51%) pentru Camera Deputaţilor.
Conform listelor cu mandatele obţinute de partide, alianţe şi candidaţi independenţi în scrutinul de la 3 noiembrie, în Senat, CDR şi-a adjudecat 53 de mandate (30,70% din totalul voturilor valabil exprimate); PDSR, 41 de mandate (23,08%); USD, 23 (13,16%); UDMR, 11 (6,81%); PRM, 8 (4,54%); PUNR, 7 (4,22%). Sub pragul electoral de 3% s-au aflat PS, care a obţinut 2,26% din voturi, PSM - cu 2,16%, ANL - cu 1,92%, PPR - cu 1,45% şi PSMR - cu 1,33%.
La Camera Deputaţilor, din totalul mandatelor, 122 au revenit CDR (30,17% din totalul voturilor valabil exprimate); PDSR - 91 (21,52%); USD - 53 (12,93%); UDMR - 25 (6,64%); PRM - 19 (4,46%); PUNR - 18 (4,36%). La acestea s-au adăugat, potrivit prevederilor Constituţiei, cele 15 mandate acordate organizaţiilor minorităţilor naţionale, altele decât cea maghiară, care au obţinut cel puţin 5% din numărul mediu de voturi valabil exprimate pe ţară pentru alegerea unui deputat. Sub pragul de 3%, s-au situat: PS - 2,29%, PSM - 2,15%, candidaţi independenţi - 2,03%, PPR - 1,74%, PSMR - 1,73% şi ANL - 1,57%.
La 10 noiembrie 1996, Biroul Electoral Central a comunicat lista senatorilor şi deputaţilor după atribuirea definitivă a mandatelor obţinute la alegerile din 3 noiembrie (datele globale ale alegerilor parlamentare au fost publicate în Monitorul Oficial nr. 287 din 13 noiembrie 1996).
Parlamentul din noiembrie 1996 a fost format din 343 deputaţi (328 aleşi şi 15 desemnaţi de minorităţile naţionale) şi 143 senatori.
Noul Parlament avea o configuraţie puternic modificată faţă de cea rezultată din alegerile desfăşurate în urmă cu patru ani, la 27 septembrie 1992.
În 1992, la Senat, Convenţia Democratică din România a obţinut locul doi, cu 20,16 procente şi 34 de mandate. În 1996, aceeaşi formaţiune a ocupat locul întâi, cu 37,06 la sută şi 53 de mandate.
Cu 28,29% din sufragii şi 49 de mandate, în 1992, Partidul Democraţiei Sociale din România (pe atunci FDSN) ocupa locul întâi, în timp ce în 1996 s-a situat pe locul doi, cu 28,67 procente şi 41 de mandate.
Pe locul trei a rămas Partidul Democrat. În 1992, la acea vreme PD/FSN, a obţinut 10,39 la sută şi 18 mandate, iar în 1996, sub titulatura Uniunea Social Democrată (PD+PSDR) a primit 16,08 procente, ceea ce i-a permis să obţină 23 de mandate.
Uniunea Democrată Maghiară din România avea 11 mandate (7,69%) în 1996, în loc de 12 mandate (7,58%), câte a obţinut în 1992.
Reprezentanţii PUNR s-au redus la jumătate în 1996 - 4,9 procente şi 7 mandate, faţă de 8,12% din sufragii (a patra formaţiune) şi 14 mandate - în 1992.
Pe locul şase în 1992, cu 3,58% şi 6 mandate, PRM a trecut în 1996 pe locul cinci, cu 5,59% şi 8 mandate.
Au pierdut fotoliile de senatori Partidul Socialist al Muncii şi Partidul Democrat Agrar din România, nedepăşind pragul de 3%, în timp ce în 1992, PSM obţinuse 3,19%, iar PDAR, 3,3%.
Configuraţia Camerei Deputaţilor, după scrutinul din 3 noiembrie 1996, a fost, ca şi la Senat, modificată faţă de alegerile din 27 septembrie 1992.
Convenţia Democrată Română a ocupat în 1996 locul întâi cu 37,2 procente şi 122 de mandate, faţă de 20,01 procente şi 82 de mandate în 1992.
PDSR a coborât în 1996 pe locul doi cu 27,74 procente şi 91 de mandate, în timp ce în 1992 ocupase locul întâi cu 27,72 la sută din voturi şi 117 mandate.
Uniunea Social Democrată (PD+PSDR), s-a situat în 1996 pe locul trei (cu 16,16 la sută din voturi şi 53 de mandate), loc ocupat, în 1992, de PD/FSN (cu 10,19 procente şi 43 de mandate).
Ca şi la Senat, UDMR a înregistrat o scădere în 1996, cu 7,62 procente şi 25 de mandate, faţă de 1992, când a avut 7,46 la sută şi 27 de mandate.
PRM şi PUNR şi-au schimbat în 1996 poziţiile în clasament. PRM avea 19 mandate (5,79 la sută), faţă de 16 mandate (3,9 procente) în 1992, în timp ce PUNR avea 18 mandate (5,49 la sută) în 1996, în comparaţie cu anul 1992, când a avut 30 de mandate (7,72 la sută).
Ca şi la Senat, PSM a pierdut cele 13 mandate de deputat din 1992, neîntrunind, la alegerile din 1996, 'pragul electoral'.
Un număr de 15 mandate de deputat au fost repartizate în 1996 organizaţiilor minorităţilor naţionale, conform prevederilor art. 4 din Legea electorală, faţă de 13, câte avuseseră în 1992. Astfel, minorităţile albaneză, armeană, bulgară, cehă, evreiască, grecească, germană, italiană, poloneză, lipoveană, rusă, sârbă, slovacă, tătară, ucraineană şi romii au avut câte un deputat.
În ansamblu, câştigătorul alegerilor legislative din 3 noiembrie 1996 a fost CDR (formaţiunea, înfiinţată în 1991, s-a aflat tot timpul în opoziţie faţă de guvernare), care avea 43 de senatori şi 122 de deputaţi (ceea ce reprezenta 50% din Parlament). În ambele Camere, PNŢCD avea aproximativ 50% din parlamentarii CDR, PNL - circa 20%, restul fiind împărţit între PNL-CD, Alternativa României, Partidul Ecologist şi Federaţia Ecologistă.
PDSR, partidul de guvernământ dintre 1992-1996, a ieşit pe locul 2, fiind urmat de USD.
Alte patru partide reprezentate în Parlament după alegerile din 1992, PL'93, PAC, PDAR şi PSM - nu au reuşit să obţină minimul de 3% din voturi.
CDR a întrunit cel mai bun scor în municipiul Bucureşti, (46,96%), urmat de judeţele Timiş (44,61%), Sibiu (38,83%), Caraş-Severin (36,15%), Alba (35,23%) şi Arad (34,77%).
PDSR a înregistrat cele mai bune rezultate în Călăraşi (43,27%), Vrancea (38,01%), Vaslui (36,61%), Neamţ (36,28%), Olt (35,77%) şi Giurgiu (34,88%).
La 27 noiembrie 1996 a fost aleasă conducerea celor două Camere ale Parlamentului: Petre Roman (PD), la Senat, şi Ion Diaconescu (PNŢCD), la Camera Deputaţilor.
În urma alegerilor generale din noiembrie 1996, s-a produs pentru prima oară, după 1989, alternanţa la guvernare, Convenţia Democrată Română împreună cu Uniunea Social Democrată şi Uniunea Democrată a Maghiarilor din România formând noul legislativ. AGERPRES (Doina Lecea)

 
 

Tu ce parere ai ?


 

Ti-a placut articolul?

Daca informatia ti s-a parut interesanta, distribuie link-ul si prietenilor.