Cadrilaterul: ce a fost si ce a ramas

Scris de Viorel Dogaru | Publicat in 03.02.2012 10:40 | Publicat in DOCUMENTAR | Tipareste pagina

M. Pavel a locuit împreună cu familia în Cadrilater. În urma actului de la Craiova, din 7 septembrie 1940, din cele două judeţe ce erau cedate Bulgariei, Caliacra şi Durostor, au revenit în România aproximativ 130 000 de persoane. În acelaşi timp, aproape 60 000 de bulgari din judeţele Tulcea şi Constanţa au plecat pe teritoriul devenit bulgăresc.

În 1935, familia lui M. Pavel a hotărât să se mute în Cadrilater. Firma tatălui, de lăptărie şi simigerie, era în pragul falimentului. Criza economică mondială din 1929 – 1933 ajunsese, într-un târziu, şi la Craiova. Cum de a ales tocmai această destinaţie? Fusese pe front în primul război mondial şi drept recompensă i se promisese o bucată de pământ. Numai că o vreme nu l-a interesat un asemenea subiect. Şi când a văzut că numai aşa poate asigura un viitor copiilor şi soţiei, în judeţul Dolj nu mai era nici un metru pătrat de teren de dat. Văzând că afacerile nu mai merg, la un moment dat s-a dus în Dobrogea să achiziţioneze nişte blănuri pentru nişte evrei. Pe aici, veniseră mulţi macedoneni cu oi, de la care a luat patru saci cu marfă şi i-a pus la coletărie. Întors acasă, se decide să renunţe la intermedierea cumpărării şi vânzării blănurilor, o dată ce-şi dă seama că meseria pe care o ştie merge de minune pe litoral. “Şi unde merge? La Balcic!” – spunea tatăl. “ S-a dus şi-a făcut o baie şi a întâlnit un turc ciacâr, povesteşte M. Pavel. Bă, ciacâr, tu ce faci, bă! Zice: eu sunt cofetar! Ce cofetar eşti tu? Că tata lucrase un timp şi pe la Capşa. Păi fac cutare şi cutare lucru… Lasă, bă, că de-aia fac şi eu. Bă, vino aici şi ne facem tovarăşi. C-aşa se spunea pe atunci. Şi tata a venit repede cu blănurile şi a luat banii de la evrei”. Când le-a spus cum stă treaba, evreii s-au oferit să-l ajute: “cu bani, cu împrumut, nu-ţi luăm camătă, nimic, pentru că te-am ajutat întotdeauna şi tu ai venit cu banii la timp, alţii ne-au înjurat”. Găsise o moară în Balcic, o moară veche, de pe la începutul secolului al XIX-lea. Fusese construită pe locul unei foste mori care-i aproviziona pe francezi şi pe englezi în timpul războiului din Crimeea. În Dobrogea erau majoritatea turci, veniţi datorită obiceiului ca unde ocupau o zonă, încetăţeneau o parte din turcii lor, cu gândul să dea o parte din recoltă, să o vândă Istanbulului. Mai ales prin cei proveniţi din ieniceri, care la rândul lor erau o parte şi români.

 

Cu şpagă multă, la Bazargic


“Noi credeam că tata ne duce într-un oraş mare cum e Craiova, dar Bazargicul era cam trei sferturi, jumătate din Craiova. Sadoveanu spune că seamănă cu oraşul Bălţi, din Basarabia”. Mama, tata şi patru băieţi, dintre care unul s-a înecat într-o fântână în timp ce locuiau la Bazargic. Români, pe acolo, erau din cei colonizaţi, cât şi din cei vechi, mocani. “Ni s-a dat, cu chiu, cu vai, cu şpagă multă, tata a reuşit să fie împroprietărit pe baza drepturilor de luptător. Dintre cei care au primit teren în Cadrilater erau grănicerii – câte 25 de hectare, a doua categorie erau semigrănicerii, care erau mai apropiaţi de frontieră, cu câte 15 hectare, iar ultimii veniţi aveau câte zece hectare, cei care aveau familie, iar cei care n-aveau familie au fost împroprietăriţi cu câte cinci hectare. Pentru că pământul era un pământ bun şi nu era pretenţios, ca în Banat de exemplu, unde-ţi cere îngrăşăminte, ploi şi de toate, la noi făceam ogoare adânci, bolovani mari, oprea zăpada şi încă şi azi nu fac atâtea irigaţii cât noi şi au recolte tot cum le aveam noi înainte. Ne-am adaptat destul de uşor, pentru că tata a fost şi un om cosmopolit. Făcând ucenicia la Giurgiu, la greci, şi a învăţat bine-bine limba greacă într-o şcoală profesională. Tata s-a adaptat uşor şi cu bulgarii, şi cu turcii, le-a învăţat repede şi limba”. Pământ a fost îndeajuns şi era arat cu tractorul Camerei Agricole. Într-un sătuc de 160 de familii, existau patru batoze, vreo şase tractoare şi plus ce se lua de la Camera Agricolă. Cu un an înainte de plecare, adică în 1939, casa de la Craiova a fost dusă în Cadrilater.

 

Deportaţi în Bărăgan


În toamna lui 1940, au trebuit să plece şi să lase totul baltă. “ Am lăsat acolo lucruri pe care tata le-a făcut într-o jumătate de viaţă, cum s-ar zice. Avea deja, când am plecat, 43 de ani. Ne-a deportat pe Bărăgan. Pentru că nu aveam loc în Dobrogea de Nord, unde se făceau schimburile de populaţie. Am trecut Dunărea pe la Feteşti, cu vagonul, iar vitele au fost aduse pe la Călăraşi. Am apucat, fiindcă am avut bani, şi-am luat un vagon, pentru că guvernului îi era frică să nu se întâmple ce s-a întâmplat cu o săptămână în urmă în Ardeal. Să se treacă la atrocităţi, cum s-a şi trecut de altfel. Bulgarii nu recunosc. Noi am dat Cadrilaterul fără să tragem un foc de armă, cu trei rânduri de şanţuri antitanc, dar cu două divizii bulgăreşti la frontiera veche, românească. Am plecat cu strictul necesar şi cu parte din grâu. Am vândut patru vite, plus vreo treizeci şi ceva de oi. N-am vândut vaca şi calul. Ne-au dus în Bărăgan, la Slobozia. Acolo era să-i calce trenul pe cei doi fraţi mai mici. Ne-am dus la ţară, în comuna Griviţa. Lângă Slobozia, la vreo cinşpe kilometri. Am locuit acolo în bucătăria unui om, unde ne repartizase. Era mai multă solidaritate atunci între români, să ştiţi!… Tata s-a întors la Slobozia, a mai luat câţiva cadrilaterişti cu el şi a făcut un cuptor chiar pe strada principală. A găsit un cuptor pustiu, ăla dăduse faliment. Se făcuse un lagăr de evrei în apropiere şi treaba a mers ca pe roate. Cu şpagă am reuşit să primim pământ în Cadrilater, cu şpagă am plecat şi din Slobozia”. S-a promis încă de la plecarea de la Bazargic că statul bulgar va despăgubi românii cu banii pe recoltă, pe pământ. “De-atunci, mama a proorocit şi a spus: nici în anul 2000 nu veţi lua banii care trebuie să-i luăm de aici. Chiar dacă-i va da bulgarii, nu-i va da românii. Într-adevăr, nu i-am luat nici până astăzi, mai ales noi care n-am primit nimic în Dobrogea de Nord”- şi-aduce aminte M. Pavel.
A făcut şcoala militară, dar nu a apucat să o încheie. Arestat în 1951, a stat în spatele gratiilor câteva luni. Era “trădător de ţară, spion al Occidentului”. În 1968, a apucat să viziteze locurile în care trăise înainte de cel de-al doilea război mondial. Viaţa lui M. Pavel este un roman. Un roman adevărat. Scris cu sufletul unui om care a fost prins în vâltoarea istoriei, care a încercat să-şi păstreze demnitatea şi onestitatea ca principii peste care nu se poate trece. M. Pavel este încă o dovadă a felului în care se semnează un contract între Stat şi Individ. Cel din urmă va fi înfrânt mereu…

 

 

Citeşte Cadrilater

 
 

Tu ce parere ai ?


 

Ti-a placut articolul?

Daca informatia ti s-a parut interesanta, distribuie link-ul si prietenilor.