Consiliul Uniunii Europene: vocea statelor membre

Scris de Gabriela Stegarescu | Publicat in 24.06.2012 14:38 | Publicat in DOCUMENTAR | Tipareste pagina

*Funcţie: Organul legislativ (în unele domenii, organul executiv) al UE; reprezintă statele membre.

*Membri: Un ministru din fiecare stat membru UE
*Preşedinţie: Prin rotaţie, o dată la şase luni
*Reuniuni: La Bruxelles (Belgia), cu excepţia lunilor aprilie, iunie şi octombrie (Luxemburg).
*Adresă: Rue de la Loi/Wetstraat 175, B-1048 Bruxelles
*Tel. (32-2) 285 61 11
*Internet: consilium.europa.eu
Consiliul este principalul organ de decizie al UE. La fel ca Parlamentul European, Consiliul a fost înfiinţat prin tratatele fundamentale în anii '50. Consiliul reprezintă statele membre, iar la reuniuni participă un ministru din fiecare guvern al statelor UE.
În funcţie de subiectele de pe agenda de lucru, la reuniuni participă diferiţi miniştri. Spre exemplu, dacă în Consiliu se vor discuta probleme de mediu, la reuniune va participa ministrul de resort din fiecare stat membru UE şi reuniunea va avea titlul „Consiliul pentru Mediu”.
Relaţiile UE cu restul lumii sunt administrate de „Consiliul pentru Afaceri Generale şi Relaţii Externe”. Însă această configuraţie a Consiliului este responsabilă pentru o gamă variată de probleme de politică generală şi, în consecinţă, la reuniunile sale participă oricare ministru sau secretar de stat pe care îl numeşte guvernul ţării respective.
În total există nouă configuraţii („formaţiuni”) diferite ale Consiliului.
• Afaceri Generale şi Relaţii Externe,
• Afaceri Economice şi Financiare (Ecofin),
• Justiţie şi Afaceri Interne,
• Forţă de muncă, Politică Socială, Sănătate şi Protecţia Consumatorilor,
• Competitivitate,
• Transport, Telecomunicaţii şi Energie,
• Agricultură şi Pescuit,
• Mediu,
• Educaţie, Tineret şi Cultură.
Fiecare ministru din Consiliu este împuternicit să îşi asume angajamente în numele guvernului pe care îl reprezintă. Cu alte cuvinte, semnătura ministrului este semnătura întregului guvern. Mai mult, fiecare ministru din Consiliu răspunde în faţa parlamentului naţional şi a cetăţenilor pe care parlamentul ţării sale îi reprezintă. Alături de implicarea Parlamentului European în procesul decizional, prin aceasta se asigură legitimitatea democratică a deciziilor Consiliului.
Preşedinţii şi/sau prim-miniştrii ţărilor UE, împreună cu Preşedintele Comisiei Europene, se reunesc sub denumirea de Consiliu European de până la patru ori pe an. Aceste reuniuni „la nivel înalt” stabilesc orientările de politică generală ale UE şi soluţionează probleme care nu au găsit rezolvare la nivelurile inferioare (adică la nivel de miniştri în cadrul reuniunilor obişnuite ale formaţiunilor Consiliului). Dată fiind importanţa lor, discuţiile Consiliului European se pot prelungi până târziu în noapte şi atrag multă atenţie din partea mass-media.

Ce face Consiliul?
Consiliului îi revin şase responsabilităţi esenţiale.
1. Să adopte legi europene – în colaborare cu Parlamentul European, în multe domenii de politici publice.
2. Să coordoneze politicile economice şi sociale generale ale statelor membre.
3. Să încheie acorduri internaţionale între UE şi alte ţări sau organizaţii internaţionale.
4. Să aprobe bugetul UE, în colaborare cu Parlamentul European.
5. Să definească şi să pună în aplicare politica externă şi de securitate comună a UE (PESC) pe baza orientărilor prevăzute de Consiliul European.
6. Să coordoneze cooperarea între instanţele naţionale şi autorităţile poliţieneşti în materie penală.
Majoritatea acestor responsabilităţi au legătură cu domeniul „comunitar” – şi anume domeniile de acţiune în care statele membre au hotărât să îşi reunească suveranitatea şi să delege puterile de decizie instituţiilor UE. Acest domeniu reprezintă primul „pilon” al Uniunii Europene.
Cu toate acestea, ultimele două responsabilităţi au strânsă legatură cu domenii în care statele membre UE nu şi-au delegat puterile, dar conlucrează. Acest tip de colaborare se numeşte „cooperare interguvernamentală” şi se aplică pentru al doilea şi al treilea „pilon” al Uniunii Europene.
Activitatea Consiliului este detaliată în continuare.
1. Legislaţia
Activitatea Consiliului constă, în mare parte, în adoptarea legislaţiei în domenii în care statele membre UE şi-au reunit suveranitatea. Procedura obişnuită utilizată în acest scop este „codecizia”, prin care legislaţia UE se adoptă în comun de către Consiliu şi Parlament, pe baza unei propuneri prezentate de Comisie. În anumite domenii, Consiliului îi revine puterea decisivă, dar numai pe baza unei propuneri a Comisiei şi după evaluarea punctelor de vedere ale Comisiei şi Parlamentului (a se vedea în paginile anterioare: „Procesul decizional în cadrul UE”).
2. Coordonarea politicilor statelor membre
Statele membre ale UE au hotărât că doresc să stabilească o politică economică generală, care să aibă la bază sincronizarea politicilor economice naţionale. Această sincronizare este asigurată de miniştrii economiei şi finanţelor, care alcătuiesc Consiliul Afaceri Economice şi Financiare (Ecofin).
Un alt obiectiv este crearea unui număr mai mare de locuri de muncă şi îmbunătăţirea sistemelor de educaţie, sănătate şi protecţie socială. Deşi fiecare stat membru UE este responsabil pentru politica pe care o aplică în aceste domenii, statele membre pot conveni asupra unor obiective comune şi pot învăţa din experienţa celorlalte pentru a aplica soluţiile cele mai eficiente. Acest proces se numeşte „metoda deschisă de coordonare” şi are loc în cadrul Consiliului.
3. Încheierea acordurilor internaţionale
În fiecare an, Consiliul „încheie” (adică semnează oficial) un număr de acorduri între Uniunea Europeană şi ţări nemembre, precum şi cu organizaţii internaţionale. Aceste acorduri pot acoperi domenii vaste precum comerţul, cooperarea şi dezvoltarea sau se pot limita la teme specifice cum sunt textilele, pescuitul, ştiinţa şi tehnologia, transportul etc.
De asemenea, Consiliul poate încheia convenţii între statele membre UE în domenii cum sunt impozitarea, dreptul societăţilor comerciale sau protecţia consulară. Convenţiile pot fi încheiate şi în ceea ce priveşte cooperarea în probleme legate de libertate, securitate şi justiţie (a se vedea în continuare).
4. Aprobarea bugetului UE
Bugetul anual al UE este stabilit în comun de către Consiliu şi Parlamentul European.
5. Politica externă şi de securitate comună
Statele membre UE elaborează în comun o politică externă şi de securitate comună (PESC). Dar politica externă, securitatea şi apărarea sunt domenii asupra cărora guvernele naţionale păstrează controlul independent. Cu toate acestea, statele membre UE au recunoscut avantajele colaborării în aceste aspecte, iar Consiliul este forumul principal în care se desfăşoară această „cooperare interguvernamentală”.
Cooperarea nu se limitează la aspecte legate de apărare, ci implică şi atribuţii de gestionare a crizelor, cum sunt operaţiunile umanitare şi de salvare, de menţinere a păcii şi de atenuare a conflictelor în zonele cu probleme. Statele membre UE încearcă să mobilizeze şi să coordoneze forţele militare şi poliţieneşti, astfel încât să poată fi folosite în coordonare cu acţiunile diplomatice şi economice. Prin aceste mecanisme, UE a contribuit la menţinerea păcii, construirea democraţiei şi impulsionarea progresului economic în locuri îndepărtate precum Indonezia, Republica Democratică Congo şi ţări din sud-estul Europei.
6. Libertate, securitate şi justiţie
Cetăţenii UE sunt liberi să locuiască şi să lucreze în orice ţară europeană şi tocmai de aceea ar trebui să aibă acces egal la justiţie pe întregul teritoriu al Uniunii Europene. În consecinţă, instanţele naţionale trebuie să conlucreze pentru a se asigura că, de pildă, o sentinţă pronunţată într-un stat membru UE într-un proces de divorţ sau de încredinţare a minorilor este reunoscută în toate celelalte state membre UE.
Libertatea circulaţiei în interiorul UE este un avantaj de care se bucură cetăţenii care respectă legea, însă de care profită criminalii şi teroriştii internaţionali. Abordarea criminalităţii transfrontaliere necesită cooperare transfrontalieră la nivelul instanţelor naţionale, forţelor poliţieneşti, funcţionarilor vamali şi serviciilor de imigrare din toate statele membre UE.
Spre exemplu, statele membre trebuie să se asigure că:
• la frontierele externe ale UE sunt mobilizate efectivele de poliţie necesare;
• funcţionarii vamali şi poliţia fac schimb de informaţii cu privire la circulaţia persoanelor suspecte de trafic de droguri sau de fiinţe umane;
• solicitanţii de azil sunt evaluaţi şi trataţi în acelaşi mod pe întregul teritoriu al UE, pentru a se evita „cumpărarea de azil”(asylum shopping).
Problemele de acest tip sunt administrate de Consiliul pentru Justiţie şi Afaceri Interne – adică miniştrii de justiţie şi afaceri interne. Obiectivul lor este de a crea un „spaţiu de libertate, securitate şi justiţie” unic în interiorul graniţelor UE.
Cum este organizată activitatea Consiliului?
Preşedinţia Consiliului
Preşedinţia Consiliului este asigurată prin rotaţie, la fiecare şase luni. Cu alte cuvinte, fiecare stat membru UE preia controlul agendei Consiliului şi prezidează toate reuniunile pentru o perioadă de şase luni, promovând deciziile legislative şi politice şi negociind pentru realizarea unui compromis între statele membre.
Secretariatul General
Preşedinţia este asistată de Secretariatul General, care pregăteşte şi asigură funcţionarea optimă a activităţii Consiliului la toate nivelurile.
În 2004, Javier Solana a fost reales Secretar General al Consiliului. Dl Solana este şi Înaltul Reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună (PESC) şi, în această calitate, contribuie la coordonarea acţiunilor UE la nivel mondial.
Secretarul General este asistat de un Secretar General Adjunct, responsabil pentru administrarea Secretariatului General.
Coreper
În Bruxelles, fiecare stat membru UE are o echipă permanentă („birou de reprezentare”) care îl reprezintă şi care îi apără interesele naţionale la nivelul UE. Şeful fiecărui birou de reprezentare este, de fapt, ambasadorul ţării respective în UE.
Aceşti ambasadori sunt cunoscuţi ca „reprezentanţi permanenţi” şi se reunesc săptămânal în cadrul Comitetului Reprezentanţilor Permanenţi (Coreper). Rolul acestui comitet este de a pregăti lucrările Consiliului, cu excepţia majorităţii problemelor legate de agricultură, care sunt administrate de un Comitet special pentru agricultură. Coreper este asistat de un număr de grupuri de lucru, la care participă oficiali din cadrul birourilor de reprezentare sau al administraţiilor naţionale.
Securitate şi apărare
Consiliul este asistat de o structură separată pe probleme de securitate şi apărare:
• Comitetul Politic şi de Securitate (CPS), care reprezintă pentru această cooperare ceea ce reprezintă Coreper pentru alte tipuri de decizii;
• Comitetul Militar al Uniunii Europene (CMUE), alcătuit din Şefii Statului Major Militar ai statelor membre; şi
• Statul Major Militar al Uniunii Europene (SMMUE), alcătuit din experţi militari şi civili trimişi de statele membre la Secretariatul Consiliului;
• Comitetul pentru Aspectele Civile ale Gestionării Crizelor.
Câte voturi are fiecare ţară?
Deciziile în cadrul Consiliului se adoptă pe bază de vot. Cu cât populaţia ţării este mai numeroasă, cu atât mai multe voturi are ţara respectivă, dar numerele sunt ponderate în favoarea ţărilor cu o populaţie mai redusă:
Franţa, Germania, Italia şi Regatul Unit 29
Polonia şi Spania 27
România 14
Ţările de Jos 13
Belgia, Grecia, Portugalia, Republica Cehă şi Ungaria 12
Austria, Bulgaria, Suedia 10
Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania şi Slovacia 7
Cipru, Estonia, Letonia, Luxemburg şi Slovenia 4
Malta 3
Total 345
Votul cu majoritate calificată
În domenii deosebit de sensibile, precum politica externă şi de securitate comună, impozitarea, politica de imigrare şi de acordare a dreptului de azil, deciziile Consiliului trebuie adoptate cu unanimitate. Cu alte cuvinte, fiecare stat membru are putere de veto în aceste domenii.
Cu toate acestea, în majoritatea problemelor, Consiliul adoptă decizii prin „vot cu majoritate calificată”.
Majoritatea calificată este îndeplinită în cazul în care:
• majoritatea statelor membre votează favorabil (în anumite cazuri o majoritate de două treimi);
şi
• există un număr minim de 255 voturi favorabile – reprezentând 73,9 % din total.
De asemenea, un stat membru poate solicita să se confirme că voturile favorabile reprezintă cel puţin 62 % din totalul populaţiei Uniunii. Dacă se constată contrariul, decizia nu se va adopta.

 
 

Tu ce parere ai ?


 

Ti-a placut articolul?

Daca informatia ti s-a parut interesanta, distribuie link-ul si prietenilor.