Reportaj / Cine jura stramb pe Apollo nu-l tradeaza si pe Isus?

Scris de Stiri de Timisoara | Publicat in 18.07.2013 14:09 | Publicat in DOCUMENTAR | Tipareste pagina

Voi eraţi îngerii noştri, ai unei generaţii care ştia cu câţi „i” se scrie „noştri”. Nu ne trebuiau îngeri din cer, eram liceenii de dinainte de revoluţie şi citeam, învăţam, dezbăteam, acumulam, aşteptam să rodim aici şi vă aveam ca exemple aproape nouă şi totuşi intraţi deja pe un drum pentru care vă invidiam cu sfântă invidie: medicinişti, aproape-doctorii! V-am revăzut acum, la început de vară, la Timişoara, una din cele trei-patru generaţii de aur de dinaintea mea. Cu bucurie, cu emoţie – v-am revăzut. Dar şi cu o întrebare, adusă de ultimii ani ai meseriei mele, ce se culcuşeşte uneori lâng-a voastră, ca într-un pat al lui Procust prea scurt: „Cine jură strâmb pe Apollo nu-l trădează şi pe Isus?”

E vineri, iunie dincolo de miez, un fel de vineri 13 deşi calendarul pariază pe 21, la cât de coaptă e ziua. Medicina din Timişoara, oameni ce nu mai sunt tineri – sunt, cu puţin noroc, la jumătatea vieţii, sau pe la două treimi. Sunt oamenii aceia cu scris indescifrabil ca cerinţă sine qua non a meseriei lor, albiţi înainte de vreme, cu copiii făcuţi sau în anii de facultate şi imediat după, sau mult timp după, sau, unii, deloc. Vom asista la cursul festiv al generaţiei care a terminat medicina, aici, acum 20 de ani.

Amintiri. Era vară, aveam 16 ani, eram la unul dintre cele două licee bune din Arad, cred că era vacanţă deja, sau trebuia să învăţ pentru treaptă, sau alte chestii neesenţiale – luam dimineaţa un halat la mine, fugeam la gară, tren, o oră şi zece minute pe ceas, Timişoara, spitale. Eraţi cei cu cinci, cu patru, cu trei ani mai mari decât mine printre care mă pierdeam, mimând că sunt de vârsta voastră, la practica din spitale, atunci când cinci-patru-trei ani diferenţă înseamnă enorm, înseamnă tone de cărţi încă necitite şi tone de informaţii pe care ardeam de nerăbdare să le procesez. Municipalul, Oftalmo, Dermato, CFR-ul, Judeţeanul erau… of… nici n-aş şti cum să desenez gândul mai bine, erau ca un fel de bastioane a tot ce putea fi mai bun şi înălţător pe lume iar clădirea aflată la câteva case de mama mea, Medicina din Timişoara, era… regina tuturor, bastionul ultim.

N-am vrut niciodată, în anii aceia, să fac Medicina, aşa cum n-am vrut să fac nici Dreptul, deşi uneori mergeam în Arad la cursurile de drept roman ţinute de profesorul Vladimir Hanga. (Adio, domnule profesor, azi îmi spune google că v-aţi dus de tot, acum mai puţin de o lună, şi n-am apucat să vă mulţumesc niciodată că, neştiut, ca intrus, am învăţat de la dumneavoastră ale cui sunt lucrurile pe care le atuncă marea pe ţărm… Şi cât dor cele care nu mai au un timp pentru a fi spuse…) N-am vrut să ajung medic, atunci, dar am vrut să învăţ să văd cu ochii unui medic, pentru că nimic nu e mai sfânt, de sfinţenie laică, bună, decât un medic, şi, după el, un profesor, atunci când sunt buni…

Hăpăiam cărţi şi idei cu beatitudinea unui câine flămând de pe stradă. Lucrurile pe care le discutam cu mediciniştii, dinspre prânzul, uneori sărit, spre târziul serii, în anii aceia, m-au format, mi-au dat lumină în creştet, m-au făcut să fiu ce sunt. Nu erau doar cazurile pe care le întâlneau prin spitale şi care îi marcau, nu erau doar cadrele didactice de la care primeau învăţătura – erau poeţii, filosofii, erau botanica şi zoologia de dinaintea anatomiei, era tot.

În anul acela dădeam treapta a doua (un examen de după clasa a X-a, pentru cei ce n-au prins aşa ceva) din Chimie şi Biologie iar la a doua materie aveam, din Zoologie, subiectul: „Sistemul nervos la nevertebrate”. Mă voi mândri toată viaţa că am fost eleva fantasticului profesor de biologie Doru Cotuna, sigur că ştiu şi acum ce are un melc de grădină în cap, sau un rac, sau o râmă. Dar prima carte unde am văzut frumuseţea interiorului unei râme, schematic, nu era manualul meu de zoologie ci cartea, scoasă în Kinshasa, a unei negrese, colegă cu unii din voi, şi care mi-a arătat-o în curte la Oftalmo, vara aceea.

Ce mândră eram să mă salut, mai apoi, cu studenta aceea, frumoasa negresă Dinobi, în faţa medicinei, spre marea mirare a surorii mele, care, azi, ea se salută cu toată Medicina… Pe vremea aceea limbricii tereştri (licenţă după numele latinesc al râmei) erau o excursie geografică şi socială pentru noi, cei care puteam afla despre „afara României” şi de la mediciniştii străini, în timp ce îi secondam la practici pe ai noştri… (Am regăsit-o şi pe Dinobi Ukeje, acum, cu google-ul, ca pediatru în California…)

Pe Malul Mureşului, cu biciclete sau fără, Ciosescu ne povestea de Veneţia şi de Noica şi ce se întâmpla, fizic, după el, cu corpul lui Isus din „unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă” – medicină, nu religie, pentru religie nu era loc.  Sasu era şi cu tenisul, un banc bun era unul care venea cu contribuţia lui Răşinar, Bistrian mai mult privea şi filtra prin ochelari, circumspect, apoi, prin Timişoara, Streian mai spunea câte una despre cardiologie, fără să ştim că vom ajunge să ne întâlnim cândva lângă inima bolnavului, el chirurg şi eu ziarist.

Banciu mă învăţa pe de rost materiile de la examenele lor (le ştiu şi acum), tăică-său, semiolog, mă mai certa când sunam la ore ce i se păreau de muncă „Noi scriem cărţi, domnişoară!” şi tot de la studentul de atunci am învăţat toate scurtăturile dintre casa maică-mii şi Medicină, şi locurile pe unde erau, pe atunci, copacii de ginkgo ai Medicinei. Acum s-au dus. M-a învăţat să patinez, şi despre balneologia predată de mama lui, iar azi mă ştie şi pe dinăuntru, fiind gastroenterologul meu.

Poate nu veţi şti niciodată ce modele aţi fost pentru cei care veneau în urma voastră… Pentru că eraţi cei care ştiau, încă, din toate (n-am să cred niciodată în medicul ce ştie doar medicină şi nu şi-a consolidat cultura generală), care se interesa de toate, care visau.

Tot din generaţia aceasta ce, acum, în ziua toridă, va da raportul celor 20 de ani de medicină sau de după Medicină, este şi Mihai Grecu, medic şef al UPU – SMURD Timişoara. Mişu este pe lista mea extrem de scurtă de medici timişoreni care îşi fac excelent meseria fără să-şi fi prins compromisuri de coadă. Medic în faţa căruia te pleci şi-i mulţumeşti că există. Aproape tot timpul în spital, tot timpul disponibil când apare o problemă, când ceva e de rezolvat, când cineva are o întrebare, când spitalul are nevoie de el.

Îl prind după cursul festiv, la telefon, cândva când aleargă pe harta patriei, şi sun de vreo cinci ori până constatăm că nu putem să vorbim din cauza semnalului. Glumesc când, finalmente, a ajuns în Timişoara şi ne auzim cum se cuvine: „tu mergi mai repede ca sunetul sau semnalul” – doar bang-ul sonic lipsea. Rapiditatea e cerinţă „cu roşu în calendar”, adică în fişa postului, la un urgentist. Mihai Grecu tocmai venea de la un concurs de tricouri ude, având de dus cu elicopterul o pacientă de la Caransebeş la Timişoara.

Ceea ce însemnase, pentru medicul timişorean, drum la Aeroportul Arad, la culcuşul elicopterului, una din cele trei gărzi lunare la elicopter, decolare cu performanţa de a nu întâlni furtuna zilei, din Banat, cele 35-40 de minute de zbor Arad-Caransebeş, preluarea pacientei cu fractură cervicală, 30 de minute zbor Caransebeş-Timişoara, predarea pacientei care trebuia să ajungă în operaţie la Casa Austria, la neurochirurgie, 22 de minute pe ceas zbor Timişoara-Arad, ca elicopterul să ajungă la casa lui şi să se încheie încă o zi de servici, şi drumul cu maşina Arad-Timişoara, pe autostradă, când am sunat eu. A, şi schimbatul tricourilor ude, la Caransebeş, rapid.

Încă o zi de medic de urgenţă care se bucură să aibă la dispoziţie şi un elicopter, chiar dacă povestea implică şi Aradul, unde e mai bine să stea şi elicopterul şi piloţii, şi drumuri, şi timp ce curge cu ochii pe ceas, în aer. Şi ok-ul meteorologului de servici, şi cumpăna pilotului, şi tăcerea lui Mişu, care nu-i spune pilotului ce caz are, ca să nu-l influenţeze în decizie. „Ei tind să rişte, când e vorba de copii. Aşa că nu îi spun la ce mergem decât după ce a luat decizia de se zboară sau nu”.

Se zboară cu doi piloţi, cu medic, asistent şi targă, pe care va veni pacientul. Mihai Grecu povesteşte calm, tac, mă gîndesc la riscuri. S-au mai pierdut medici şi piloţi cu elicopter de urgenţă. Dar, în istoria omenirii, oameni se pierd, notabil, mai degrabă acolo unde e ceva de făcut decât unde e ceva de stat…

Ne facem planuri pentru materiale viitoare, n-am mai dat de un elicopter sanitar, de aproape, din vara când ieşeam cu echipa de urgenţă a Spitalului Civil veneţian, lângă medicii de urgenţă e mereu o sărbătoare să ieşi, să scrii, atunci când sunt buni. Vorbim şi despre întâlnirea aceea de care am participat. Despre fotografiile pe care le-am făcut, pândindu-l pe medicul Mihai Grecu la catalog, ştiind când îi urmează rândul şi văzându-l în cadru asezonat de două sutane de preot, în sala aceea de conferinţe a UMFT.

Vorbim de vremurile de acum 20 de ani, îl întreb lucruri pe care le ştiu, dar el le ştie de dinăuntru, ca fost medicinist – nu ca mine, un satelit în lumea lor. Îi aduc aminte de foştii lui profesori, de rectorul lui, Mihai Dragomirescu, ce mă impresionase la un tur al medicinei când, tot în liceu fiind, am făcut o vizită cu şcoala la Timişoara, pentru a vedea instituţiile unde urma să devenim studenţi, de anatomistul Virgiliu Niculescu, despre care primul lucru ce-mi vine în minte, după un sfert de secol de cînd i-am auzit prima dată numele, e că „el saluta primul femeia de servici, când intra în facultate”. Normalitate. Normalitate pierdută… „Foarte bun pedagog, studenţii mergeau din plăcere la cursuri la el” – spune şi Mişu despre cunoscutul profesor Niculescu.

Vorbim de şpagă. Ceea ce, acum, este un lucru cu mercurial stabil, aproape afişat oficial, printre studenţii medicinişti din Timişoara, şi anume cu cât trebuie uns profesorul x sau y ca să poţi să-ţi treci examenul, indiferent de ai învăţat sau nu, acum 20 şi ceva de ani era o chestie de mare ruşine, şoptită la colţuri, tăcută sau inexistentă: „Nu se vorbea despre şpagă, mai degrabă erau legende urbane, dar eu n-am dat nici măcar pentru locul în cămin, eram trei în cameră în anul întâi, apoi a fost revoluţia, străinii s-au mutat. Dar cu şcoala nici nu-ţi puneai problema, sau poate eram eu mai de la ţară, de la Lugoj. Le mai era frică de organizaţia de partid, de securitate, le era frică în general să facă asta. Ca să nu spun că diferea fundamental materialul uman – am dat 11 pe un loc când am intrat eu. Cei ce pot intra în condiţiile astea pot şi promova, fără şpagă. Dar erau şi alte salarii, alte valori, pe atunci”.

Vorbim şi de colegii lui Mişu, pe care i-am revăzut împreună la cursul festiv, despre absenţii cei mulţi, timişoreni, despre oamenii pe care, când profesorul Virgil Feier a strigat catalogul, am avut tendinţa să-i prezint eu, cunoscându-i, văzând că n-au ajuns – dar nu era treaba mea… Despre realizări, familii, copii, renunţări, decese, şefii şi destine. Cei mai mulţi dintre cei prezenţi acolo asta fac: medicină. Lucrul pentru care şi-au spart creierii şi s-au pregătit în ani şi ani de examene grele, în rezidenţiate, secundariate, primariate.

Sau au prins boom-ul companiilor farmaceutice, pentru care trudesc, pe care le conduc. Unii mai şi predau sau au funcţii de conducere prin spitale. Unii se mândresc cu copii care le vor urma sau le urmează deja meseria. Mulţi dintre ei, „copii de export”, copii ce sunt formaţi să plece din ţară pentru a se putea realiza… Nu contează funcţiile de conducere, contează să-ţi faci meseria – zic. Iar Mişu aprobă: „Trebuie să fii confortabil cu tine însuţi. Dacă faci ce ţi-ai propus, e excelent”.

Dar printre ei, printre cei care au fost în sala „dării de seamă” a zilei aceleia, era şi fostul student Radu Drincec, actualmente episcop ortodox al Oradiei, cu numele de Sofronie Drincec, la care se adaugă „prea sfinţit”, un lucru ce, până şi cei mai puţin duşi la biserică dintre noi bănuiesc că nu se leagă de grade şi distincţii medicale.

Am oroare de interferenţa medicinei cu religia. Da, ştiu, pentru pacient e mai bine să se simtă mângâiat, ţinut de mânuţă, alintat în cât mai multe feluri, suferind fiind. Dar medicina e partea sfântă iar baletul cu elemente placebo trebuie să fie ţinut, dacă e chiar musai să aibă loc, pentru când nu va fi deranjând medicul, ca factor extern. Iar când religia nu-şi cunoaşte locul ar trebui să nu existe decât un simplu gest, ca în camera de urgenţă, pentru un intrus: uşa!

Nu se poate tăgădui că oamenii arată că au, în mare parte, măcar în sclifosita şi ipocrita Românie, nevoie de religie. Nu de cea cu sufletul curat, în care crezi că un Isus voia să-ţi aducă aminte să-ţi iubeşti aproapele şi să faci bine ci de un instrument politic, de aservire a maselor şi de influenţare a votanţilor, oscilând pe o axă între demagogie şi minciună. Desigur, tonul în poveste îl dă Biserica Ortodoxă Română, instituţie în care corupţia a fost ridicată la rang de artă, devenind element sine qua non.

Pentru această instituţie a renunţat Radu Drincec la Medicină, răpindu-şi numele de medic şi adăugându-l pe cel de Sofronie. Acuma de ce a făcut asta, nu ştiu, n-a fost timp de atâtea întrebări. Am văzut, doar, în timp, rezultatele. Nu pe toate, pentru că, din păcate, bunele adevărate ajung mai rar în faţă, şi sunt mâzgălite de relele prezentate ca bune. Dar, în ce priveşte medicina, rezultatele „trecerii” lui Radu Drincec de la o religie la alta cred că nu au fost benefice. Cine ştie, poate sunt mai puţini pacienţi omorâţi, aşa, sau mai mulţi pacienţi care nu au beneficiat de un medic bun. Nu ştiu. Ce ştiu sigur e că BOR-ul nu şi-a „tras” un medic eficient, care să ajute instituţia cantonată în Ev Mediu să se deschidă spre ce înseamnă, azi, medicină în România şi în lume, să înţeleagă, să se plieze şi să ajute.

Există o comisie de bioetică a Bisericii Ortodoxe Române, de care episcopul Sofronie Drincec nu este, desigur, departe. O comisie care, atunci când e vorba despre transplant, spune, contras la minim, că BOR este de acord cu această procedură. Dar ce se întâmplă, mai exact, cu acest acord şi cum este respectat el de către feţele bisericeşti din teritoriu, este cu totul altceva decât „poza de fotograf”, poleită, pe care o prezintă BOR.

Să vedem ce găsim pe pagina instituţiei: „Pentru că prelevarea de organe presupune consimţământul donatorului, va fi de neacceptat prelevarea de ţesuturi de la un embrion, dat fiind faptul că, deşi fiinţă vie, acesta este în imposibilitatea de a-şi da consimţământul”. N-avem noi treabă cu embrionii, acum. Dar dacă onor BOR spune că „fiinţa vie trebuie să-şi dea consimţământul”, asta nu duce la diverse sminteli şi ocoleli, da fiind că potenţialul donor în moarte cerebrală nu-şi poate da consimţământul, atunci când popa de la ţară citeşte docomentul şi e întrebat de familia cuiva în moarte cerebrală dacă să-şi dea acel consimţământ, spre prelevarea organelor, au ba? Ba duce!

Şi nu doar la popa de la ţară sau din loc mic, de periferie, poate mai netot, poate mai lovit la cap, poate mai insipid sau lipsit de cucernicie ştiinţifică, aşa cum ar fi călugărul Cleopa Jurj, din Gai-Arad despre care am scris aici (al cărui arhiepiscop, Timotei Seviciu, nu vede vreo problemă în aberaţiile pe care le debitează călugărul în biserică), sau preotul Mircea Vinter din Salonta, a cărui nefericită intervenţie o găsim aici, ci şi la feţe bisericeşti mai înalte, cum e Macedon Porcul, acum găsit sub numele de Teodosie Tomitanul, arhiepiscop ortodox în Constanţa, cel degrabă vânzător de diplome şi onoruri, a cărui prestaţie anti-transplant am prezentat-o tot într-unul din articolele anterioare.

Găsim printre pastelatele linii lămuritoare ale BOR şi: „Este inadmisibilă provocarea voită a mutilării sau a decesului prin prelevarea unor organe, chiar pentru scopul de a salva viaţa unei alte persoane”. De ce pastelate? Pentru că nea călugărul din vârful dealului sau din sânul episcopului care l-o fi ţinând în braţe, şi rău şi prost, nu are de unde să înţeleagă mai josul paginii, unde se povesteşte care e ţâfrul cu moartea cerebrală, şi vede „provocarea decesului” şi spune că omul e în viaţă, şi dacă-i bate inima atunci nu e mort, şi n-ai voie să-l omori, şi gata, asta e. Şi nu-mi spuneţi că n-am dreptate, ia să revedem cazul ultim despre care am scris, cu preotul din Salonta, Mircea Vinter, care s-a găsit mai deştept decât Carmen Pantiş, doctorul coordonator de transplant de la Oradea, şi decât episcopul său, Radu Sofronie Drincec, medic şi bioetician al BOR şi ce mai doriţi!

Aşadar: copil aflat în moarte cerebrală, familie ce doreşte să întrebe preotul de părere, preot care… spune că a semna acea hârtie e ca şi cum ar condamna copilul la moarte. Alo, studentul Radu Drincec care a jurat pe Apollo înainte de a-i face promisiuni lui Isus, alo, purtărorul de cuvânt al Eparhiei Ortodoxe Oradea, preot Cristian Rus care se spală pe mâini ca Ponţiu Pilat, alo, Comisia de Bioetică a BOR, alo, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, preot Constantin Stoica, ce-şi închipuie că-mi depăşesc atribuţiile scuturând mamutul putred BOR priponit în copac, alo, se aude!?

Unde sunteţi toţi oamenii ăştia, care puneţi râduri frumoase (diafane, chiar, cum spuneam) pe pagina de net a BOR, despre transplant, când omul vostru trimite la gunoi patru organe şi patru oameni nu pot trăi mai bine, ba chiar o iau spre „deloc”, din cauza îngustimii de minte şi de suflet a preoţilor voştri? De ce nu vă luaţi „smintiţii şi mişeii”, ca să-l cităm pe Eminescu,  şi, dacă nu le daţi foc uscăturilor, măcar să-i puneţi să scrie caligrafic, de 200 de ori, alt rând frumos de pe aceeaşi pagină: „Constatarea morţii fizice nu este obiectivul teologiei sau al filosofiei, ci ţine de resortul ştiintelor medicale şi juridice”. Poate pentru că vă convine starea de fapt? Poate pentru că e doar o dorinţă de a mima aplauzele către ştiinţă, în fond dorindu-vă ca medicina încă să vă stea culcuşită la picior?

De ce găsim fraze sforăitoare şi neacoperite în practică, pe pagina aceea a voastră, ca cea de mai jos: „Binecuvântând efortul medicilor pentru eforturile depuse în vederea reducerii suferinţei din lume şi prin transplantul de organe, precum şi jertfa celor dispuşi să le ofere, Biserica nu poate încuraja negativismul nejustificat al altora (negativism care ar consta fie în refuzul donării de organe, fie în refuzul acceptarii oricărei forme de transplant cum ar fi chiar şi transfuzia de sânge)”?

Medicii adevăraţi, nu cei trans-zei sau patroni, nu au nevoie de binecuvântări ca să-şi facă munca ci de o asepsie a relaţiilor cu neaveniţii – sfătuiţi oamenii spre bine şi trageţi-vă deoparte dinspre munca celor în halate, transplantul e primul lucru care trebuie să se întâmple în mediu necontaminat! Biblia voastră spune că Isus vorbea de cercetarea celor bolnavi şi aflaţi în temniţe, nu de tragerea lor pe sfoară, prin cuvinte mari şi prin gesturi… deloc.

Haideţi să nu ne ferim de a analiza rezultatele: în ţara asta nu se prea mai face transplant de inimă, din pricini care numai binecuvântate nu sunt. Dar uneori câte o inimă a mai ajuns, totuşi, în pieptul unui nou recipient al ei. Aşadar luăm în considerate patru organe: inimă, ficat, doi rinichi. Aceste organe NU au ajuns, la începutul verii, să salveze viaţa unor oameni. Există, oare, noţiunea de „sub-crimă”? Dacă nu, ea ar trebui inventată pentru ce s-a întâmplat, iar, din cauza intervenţiei unui preot ortodox şi a celor din jurul său, mai-marii săi, care nu l-au strunit.

Patru organe umane care nu s-au folosit înseamnă mai mult, domnilor preoţi, decât ficatul de porc pe care-l vedeţi la supermarket pentru prăjit. Înseamnă patru oameni care încă trăiesc, acum, în prima parte a lui iulie, care trăiesc prost, extrem de prost, chinuit, gâtuit, care se târăsc dinspre o zi spre alta şi care-şi aşteaptă moartea şi coliva legănată de voi.

Ei nu sunt abstracţi, sunt patru copii ca ai voştri, când aveţi copii oficiali, ca ai voştri, când bărbăţia de călugări vă face să săriţi gardul mănăstirii şi ca cei pe care îi mângâiaţi pofticios, când călugăria nu v-a fost neapărat chemare spre Isus. Copii – pentru că şi băiatul în moarte cerebrală era copil. Dacă cerem la Agenţia Naţională de Transplant ca, în funcţie de grupa sanguină, dimensiunile organelor şi compatibilitate HLA (îl întrebaţi pe episcopul de Oradea ce e aia, aproape sigur mai ştie) pozele celor patru copii care ar fi putut TRĂI dacă Mircea Vinter nu ar fi fost excesiv de deştept sau dacă ar fi fost instruit de episcop sau dacă purtătorul de cuvânt ar fi transmis problema, veţi înţelege, oare despre ce vorbim?

De veţi vedea venele arse, privirile stinse, maşinile huruind spre dializă, respiraţia alterată de cardiomiopatia dilatativă sau testele tumorii de 1,9 cm din ficat, capetele cu bucle bălaie din perna adâncită şi mai ales ochii, ochii celor pe care i-aţi condamnat încă o dată la moarte, dincolo de condamnarea princeps, a bolii, veţi înţelege ce aţi făcut!?

„Sub-crimă”. Sună aproape poetic. În fapt sunteţi vinovaţi de privarea de act medical care ar fi dat viaţă pentru patru copii. Copiii aceştia vor muri, înţelegeţi? Organele apar rar spre deloc, atunci când ai nevoie de unul mic, cu anumite alte caracteristici aparte. Iar voi le-aţi trimis pe cele ale copilului din Salonta, aflat în moarte cerebrală, în pământ.

Preotul Mircea Vinter a sfătuit prost familia, fiind chiar împotriva normelor oficiale BOR, trecând de diagnosticul de moarte cerebrală pus de medicii orădeni şi ameninţând, ulterior, cu tribunalul pe medicul coordonator de transplant; protopopul de Tinca, Vasile Popa, s-a dat la fund după ce l-am anunţat de caz, şi acolo a rămas; purtătorul de cuvânt al eparhiei Oradea, preotul Cristian Rus, a evitat să răspundă la telefon şi, când a făcut-o, într-un târziu, după zile, a promis că va căuta o soluţie (dat fiind că mica inimă a copilului mort încă mai bătea, ajutată de aparate!), fără să revină vreodată cu ceva, iar episcopul Sofronie Drincec nu a făcut nimic în acest caz.

Şi uite cum cele două fire ale acţiunii de la Medicina Timişoara se împletesc şi, de unde mi-ar fi plăcut să ajung aici doar pentru a saluta o generaţie de medicinişti care a contribuit la formarea mea ca om, ajung şi să dau de o faţă bisericească ce a sărit pârleazul dinspre medicină spre religie şi, dacă pe negrul sutanei acest lucru n-a lăsat urmări vizibile, fostul său halat de medic apare tare zdrenţuit.

Unul dintre cunoscuţi îmi spune, pe o reţea de socializare, unde am discutat cazul Salonta-Oradea de mai sus: „Răsdoctoritul (aka un fel de răspopit) prin trecerea dintr-o tabără în cealalaltă a fost spălat pe creier şi spălat a rămas!!!” Răspund: „E faină asta cu “răs-doctoritul”, mai că ţi-aş fura-o pentru ce scriu, dar atunci îţi prezint paternitatea. :) ))

Uite, cred că sunt mai multe categorii de oameni ce au renunţat la medicină: cei cărora le e greaţă de suferinţa umană – şi s-au făcut cadre didactice, ăia care voiau repede bani mulţi dar nu erau chirurgi – şi au mers la companiile farmaceutice, ăia care ştiau că nu se pot încadra în regulile sociale cu leafă, muiere, copii – şi au făcut ceva extravagant, uneori popie, alteori artă, unde homosexualitatea are alte reguli, şi unii care au crezut că pot pune umărul la ceva mai presus decât ei.

Fie nasol, fie trist, e când categoriile îs amestecate deodată, sau atunci când ipochimenul crede că e în una dar, în fapt, e în alta. Iar excepţiile în care a avut rost renunţarea… bănui că sunt rare…” Dar episcopul ortodox al Oradiei nu este un spălat pe creier – am auzit chiar cuvinte de laudă despre cum funcţionează creierul său. Scopurile, însă, par oarecum diferite, uneori, de ce cele la care te-ai aştepta de la un om cu doi înalţi patroni spirituali, Apollo şi Isus, atunci când nu vorbim de mulţimi disjuncte.

Stau patru ore la ceremonia în cadrul căreia foştii medicinişti îşi prezintă realizările. Uite că, deşi la cei mai mulţi am un zâmbet larg, o roată scurtă a ochilor prin sală îmi reduce muşchii feţei la sobrietate. Oamenii din sala asta sunt medici, dau viaţă, dar printre ei au pătruns şi sutane, două dintre ele fiind legate de „sub-crima” faţă de patru copii. Este aici, în al doilea rând din dreapta, fostul medicinist Radu Drincec, azi episcop, şi, undeva în sală, păzitor al bâtei episcopale şi al aparatului de fotografiat, preotul Cristian Rus, iresponsabilul său purtător de cuvânt, împreună cu încă un coleg.

E absurd să îl văd pe Mişu Grecu, şeful Unităţii de Primire a Urgenţelor de la Judeţeanul timişorean, cel despre şi cu care vorbisem mai sus, încadrat de un fel de “gorile ale credinţei” – când ştiu că unul dintre ei e măcar parţial vinovat de pierderea unor organe ce ar fi salvat vieţi. Iar Grecu e printre cei mai apreciaţi medici din Timişoara, mereu în spital şi dându-se peste cap mereu pentru binele pacienţilor. E absurd să văd un om care nu ia nici cinci lei de la pacienţii pe care îi smulge din moarte lângă cei ce au ajutat la oferirea spre moarte a patru copii, acolo unde gândurile episcopului spre scaunul de mitropolit al Banatului nu au rămas doar la nivel de rugăciuni personale ci, după surse bisericeşti, au implicat şi cadouri bogate, engolpioane şi mitre de zeci de mii de euro ce au luat calea Bucureştiului.

Radu Drincec, azi episcop, vorbeşte frumos. Spune şi de faptul că a trecut pe la Înalt Prea Sfinţia Sa Nicolae Corneanu cu o zi înainte, şi că mitropolitul Banatului transmite salutările sale adunării de azi. O bilă albă – nu că ar fi fost firesc să intre pe teritoriul canonic al altui ierarh fără să solicite voia sa. Nu e emfază în ce spune despre aceşti 20 de ani ai săi de la absolvire încoace, şi nici nu tresare sau se uită urât atunci când colegii săi îi folosesc numele de mirean. Lasă o impresie plăcută discursul său. Oarecum contrabalansează purtătorul său de cuvânt, care îl pozează de pe scenă, cu o săpunieră desuetă.

Colegii medici, adevăraţii medici, au prea multe cruci la gât şi la mâini, după gustul meu, dar fariseismul nu e o boală care să ocolească pe cei care vindecă boli – realizez asta când, din mulţime, fără ironie, cei dornici să linguşească episcopul spun că au fost mândri să fie colegi cu el deşi nu spun exact pentru ce au fost mândri şi încurcă nonşalant, fără ironie, titlul de „prea sfinţit” cu cel de „prea fericit”, stârnind râsul celor mai-puţin-evlavioşi-declarativ, care ştiu că cel excesiv-de-fericit, cum punctau cei de la Caţavencu, este doar unul, arhitectul BOR, cel cu cuţitul şi… compasul, pe care – din păcate sau din fericire – Banatul l-a exportat deja la Bucureşti…

Se termină prezentările celor de faţă, ajung finalmente, după cinci ani de ridicat două degete, de când cu sfinţirea Crişului împreună cu episcopul greco-catolic Virgil Bercea, să vorbesc între patru ochi cu episcopul ortodox al Oradiei, Sofronie Drincec. Fără bâtă, care, aici, nefiind chiar ca bastonul cu şarpe, dă fiori, şi fără aparatul de pozat – recte fără ceilalţi doi preoţi orădeni, cerberi şi fotografi amatori. Mă prezint, episcopul are amabilitatea de a-şi aduce aminte repede un material al meu pe care ştiam că-l cunoaşte, mă citează, e măgulitor dar nu pentru asta suntem aici.

Îi spun despre cazul cu preotul din Salonta, îl întreb cum se poate întâmpla aşa ceva, ca un preot să sfătuiască împotriva donării de organe, în eparhia sa, când el este absolvent de medicină şi când face parte din comisia de bioetică a BOR. La care episcopul spune dezarmant: „Dar eu nu am ştiut”. Şi… ştiţi… nici măcar nu cred că minte… I-am spus că am luat asta în calcul, ca posibil, dat fiind că văzusem cu câtă superficialitate îşi face treaba purtătorul său de cuvânt, dar… totuşi, e vorba de vieţi şi de morţi, de ameninţarea unui medic cu datul în judecată, de nesocotirea unei directive a comisiei aceleia de bioetică, acolo unde chiar episcopul Drincec e medicul din comisia aceea care ar fi putut (trebuit, de mă întrebaţi pe mine) să explice în teritoriu, preoţilor săi, despre ce e vorba.

„Dar eu nu am ştiut” – acolo unde preotul Cristian Rus face poze la sindrofii dar nu anunţă episcopul când patru vieţi ţin, ca ultim fir, de sfătuirea sa. Episcopul îmi mulţumeşte că l-am informat. Începe a-mi dicta mailul episcopiei. Îi explic că îl ştiu, că am trimis acolo materialul scris, că… Bun, ce nu e clar în ecuaţie? Cineva minte, cred că nu episcopul, organele s-au dus în pământ, patru copii nu vor trăi mai bine, vor muri în curând, cel mai probabil, iar preotul Cristian Rus se joacă de-a pozatul pe coclauri, fără discernământ. Ce se va întâmpla mai departe? Va fi trimis Cristian Rus într-o tabără pentru fotografi amatori, bonus? Va fi prelucrat în legătură cu fişa postului, va fi sancţionat? Nu ştiu – vom afla.

Dar ce poate, totuşi, să facă episcopul Sofronie Drincec, amintindu-şi de diploma sa de medic şi de faptul că e mai deschis la minte decât mulţi alţi episcopi ai BOR ar fi să îi educe pe preoţii săi în legătură cu „misterele” prezentate pe pagina aceea a patriarhiei, să le spună despre transplant şi moarte cerebrală şi despre recoltarea de organe. Este un început ce ar putea fi mai apoi exportat în celelalte episcopii de sub mitropolitul Laurenţiu Streza, care, măcar, ştie cum e să ai oficial copii şi nu cred că ar amâna vreun efort ca viaţa altor copii, ca cei care acum suferă şi nu au primit organe noi, să fie salvată.

Şi, cine ştie, poate cândva tot conglomeratul acesta bizar al BOR ar putea să ajungă la aşezare, măcar din acest punct de vedere, şi să urmeze un exemplu pornit de la Oradea – Oradea care are un episcop-medic şi pe cel mai eficient coordonator de transplant din ţară, medicul Carmen Pantiş, despre care era vorba în ameninţarea cu „cremenalul” a preotului ortodox Mircea Vinter.

Este partea ce se poate face dinspre preoţi spre medicină. În rest, l-am anunţat pe episcop că voi cere un punct de vedere în legătură cu felul acesta de fenta, al BOR, de până acum, când e vorba despre transplant, atât facultăţilor de medicină din ţară, inclusiv celei care i-a dat lui o diplomă de medic, precum şi celorlalte foruri ale breslei medicale. Aştept cu speranţă dovezi de bună credinţă din partea episcopului Sofronie Drincec, precum arătam mai sus, prin informarea faţă de preoţii săi şi prin anunţarea opiniei publice în legătură cu asta. Şi haideţi să ne înţelegem: nu aştept nimic personal. Rinichii mei sunt buni, ficatul meu e bun, inima e mai buşită dar încă merge. Dar sunt atâţia oameni pe moarte, copii, maturi, bătrâni chiar, care au o viaţă chinuită şi care au nevoie ca cineva să vorbească, iar, pentru ei, acolo unde Biserica se joacă de-a alba-neagra cu organele lor.

Absolvenţilor li s-au pregătit copăcei ai vieţii, făcuţi din pietre semipreţioase şi sârmă, drept cadou. Ia şi PS Sofronie Drincec unul, cu piatră verde. După dialogul nostru scurt, în timp ce-l cercetează, merg în spatele curţii Facultăţii de Medicină, pe care o ştiu copac cu copac, buturugă cu buturugă, esenţă cu esenţă. Ştiu, în curte, de decenii şi uşa deasupra căreia scrie simplu: „Aici moartea este în serviciul vieţii”. Uşa ce duce la corpurile omeneşti formolizate pe care se va învăţa. Poate e bine să ne aducem aminte de rândul ăsta, şi când vorbim despre transplant.

Mă aştept ca Radu Drincec să-şi aducă şi el aminte şi să nu fi jurat strâmb atunci, la început, printre mediciniştii arădeni la care ne uitam ca la soare noi, cei mai mici. Pentru că cred că cine jură strâmb pe Apollo îl trădează şi pe Isus.

Plec cu gândul la generaţia asta pe care am iubit-o aşa mult, după ce l-am rugat pe profesorul Feier, pe hol, să-l prelucreze şi el pe episcop ca să ajute acolo unde oamenii lui au bulibăşit, iar, tot. 20 de ani, Apollo, Isus, Biblie, credinţă, pomul vieţii, inscripţia morţii. Concluzii: să nu-ţi faci chip cioplit… Şi ajută, de poţi!

 
 
 
 

Tu ce parere ai ?


 

Ti-a placut articolul?

Daca informatia ti s-a parut interesanta, distribuie link-ul si prietenilor.