Vladimir Ghika: Nu incerca sa faci din tine o capodopera, ci un instrument de fericire

Scris de Stiri de Timisoara | Publicat in 31.08.2013 13:49 | Publicat in DOCUMENTAR | Tipareste pagina

„Nu încerca să faci din tine o capodoperă, ci un instrument de fericire” – Vladimir Ghika, de azi, fericit

Prinţul Vladimir Ghika, monseniorul Ghika, după cum e ştiut cel mai bine, este beatificat acum, la Bucureşti. Unui om bun i se conferă distincţia de om bun”, în felul în care este ea oferită de Biserica Catolică: în grade de sfinţenie. Pentru martiriul său, monseniorul Ghika va fi, de azi, “fericit” în conştiinţa creştinilor din lume. Staţia de mijloc spre consfinţirea sfinţeniei, ce ar putea urma în viitor, în caz că s-ar decide şi canonizarea sa.

Metafore de ieri şi de azi

M-am gândit mult, zilele acestea, la condiţia “omului care sfinţeşte”. Avem noi o vorbă ce spune că “omul sfinţeşte locul”. Citind despre viaţa lui Vladimir Ghika, e fără tăgadă că omul acesta a dat lumină în jurul lui. Dar oamenii care îi fac pe alţii sfinţi?... Ştiu cum activează Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor de la Vatican, cum se propun beatificările, canonizările şi cine participă la aceste evenimente ale Bisericii Catolice. Dincolo de ele… mă gândesc la condiţia oamenilor care decid, între ei, ca unii dintre cei mai merituoşi duşi ai noştri să fie consideraţi sfinţi. Cred că e o sarcină dificilă şi, evident, extrem de… neobişnuită. Într-o religie ce sfătuieşte ne-judecarea altora, să proclami fericiţi şi sfinţi…

Dar, până la urmă, viaţa e plină de metafore, iar una în plus, care ne îndeamnă să privim mai bine şi mai cu respect la cei care s-au remarcat prin bunătate, prin curăţenie şi prin lumina faptelor pe care le-au făcut nu are cum să fie ceva rău, chiar de amestecă comparaţiile metaforei cu concretul de zi cu zi.

Aşa este şi cu acţiunea de beatificare a monseniorului Ghika – este o recunoaştere deosebită, excepţională, a vieţii unui om care a trăit pentru alţii.

Nu mi s-a părut important să caut de această denominare se potriveşte cel mai îndeaproape bunului Ghika – era catholic şi fiecare cult hotărăşte cum să-şi cinstească oamenii aparte. Am căutat, citind despre Vladimir Ghika, să văd care sunt faptele sale care l-au făcut atât de iubit, atunci când era vorba de lucrurile de dincolo de credinţă. Credinţa, măcar teoretic, ar trebui să o găseşti la fiecare preot angajat cu leafă “de la împărăţie”, în fiecare biserică sau capelă. Dar ceea ce l-a făcut extraordinar pe Ghika a fost că el a dus Biserica în stradă, nu doar celor îmbrăcaţi frumos, “pentru duminică”, ci şi prostituatelor, răniţilor, bolnavilor, homosexualilor, celor pentru care societatea nu găseşte deseori timp şi bunăvoinţă, spre alinare. A dus Biserica în stradă nu doar ca idee, ca abstracţiune a iubirii de aproape legată de Isus Cristos, ci ca faptă, ca mângâiere a sufletului, dar şi ca ajutor al trupului, recipient al tuturor emoţiilor.

Vladimir Ghika a ştiut să fie preotul sufletului şi trupului deopotrivă. “Teologia nevoii” care i-a condus viaţa l-a mânat în colţurile cele mai depărtate ale lumii, atât pe “geografia întinsă”, dar şi în cea restrânsă, în Franţa sau România, acolo unde locşoare ascunse, la capăt de drum sau chiar dincolo de drumul larg, la capătul potecilor sau cătunelor, cineva suferea sau era ros de îndoieli.

Nu am cum vorbi prea mult folosind cuvintele mele despre această personalitate, aşadar voi folosi acele citate din o carte ce mi s-a părut bună pentru a descrie viaţa prinţului Vladimir Ghika - “Memoria tăcerilor, Vladimir Ghika 1873-1954”, de Elisabeth de Miribel.

„Feroviarul” sufletelor

Mă interesează Ghika al bolnavilor, al oropsiţilor. De Ghika bisericilor se vor ocupa, sunt sigură, alţii. Merg pe firul cărţii de mai sus, din care voi cita sau parafraza ce mi se pare de folos. Vladimir Ghika e impresionat la Salonic de Fiicele Carităţii, ce ajută bolnavi. De aici începe, concret, totul. În 1906, vin trei dintre ele şi aici, după tot felul de complicăţenii. Vor să facă un dispensar şi o capelă. 100 de doamne de caritate se oferă să le ajute. Cuvântul „caritate” al Bisericii nu rămâne un termen de ceaslov.

În 1913, izbucneşte al doilea război balcanic. Soldaţii bolnavi sunt îngrijiţi la Bucureşti, în noul spital Sf. Vincenţiu, iar Ghika e acolo, cu patru medici. Merg şi la lazaretele de pe malul Dunării, unde sunt bolnavii de holeră. Călugăriţele cu care lucrează îl numesc “sora Vladimir”. El primeşte, în numele surorilor, medalia militară de la Regele Carol.

Între 1916 şi 1917, surorile se luptă cu o epidemie de tifos. Sora Pucci, colaboratoarea apropiată a lui Vladimir Ghika, moare la Iaşi în 26 martie 1918. (Cine mai ştie toate zilele în care suflete bune vin şi pleacă dintre noi?...) La capul ei era Regina Maria a României. Ghika spune, după 15 ani de muncă împreună: “Tot ce a fost mai bun în viaţa mea se duce împreună cu ea”…

Cineva îi spune, cu o anume ocazie: “O singură liturghie pe care aţi celebra-o ar fi infinit mai preţioasă pentru suflete decât tot binele pe care l-aţi face acestora prin activitatea dv” Oare avea dreptate? Oare ar mai fi fost Ghika cel fericit, beatificatul de azi, un sfânt între oameni, încă din viaţă, cum se spunea despre el, de s-ar fi oprit doar la liturghii, lăsând sufletul semenilor să capete ajutor doar între zidurile bisericii, doar între scândurile confesionalului?..

Se mută la benedictini în Paris şi e hirotonit pe Strada Sevres, în 7 octombrie 1923. I-am căutat, în timp, paşii pe acea stradă, în Parisul de acum, printre zgomotele maşinilor şi sub luminile magazinelor moderne ale bulevardelor din jur. Prima dată când am ajuns acolo, un cerşetor român cânta „Sanie cu zurgălăi”…

E repartizat la Biserica Străinilor pe Strada Sevres 33. E preot spiritual, poate celebra liturghia oriunde, poate fi confesor în toate diecezele din lume. “Calea mea este calea ferată” – zice el. Lucrează cu anarhişti, francmasoni, homosexuali, prostituate. Îi consolează şi-i îndeamnă spre credinţă.

Gândeşte o societate a Fraţilor şi surorilor Sf Ioan. Se strâng idei pe această linie, în 1924. Ghika spune, argumentând necesitatea existenţei acestei societăţi: „Caută-l pe cel care nu îndrăznea să te aştepte. Dă-i celui care nu-ţi cere. Iubeşte-l pe cel care te respinge”. Oferă exemplu viu pentru Teologia nevoilor, despre care vorbeşte.

“Doamna Arion Pâcleanu evoca, de asemenea, disperarea prinţesei Alexandrina când îşi vedea fiul întorcîndu-se de la seratele mondene cel mai adesea desculţ şi fără haină, pentru că întâlnise în drum vreun om sărman”. Un exemplu rupt din Biblie. Doar că unul care trece de pericopa explicată enoriaşilor de către preot. E viu.

Franţa şi lumea

La mijlocul anilor 20 din secolul trecut cumpără o fostă abaţie cisterciană, în Franţa. Întemeiază aici, cu greu, un mic grup de discipole şi mai târziu şi discipoli. Fraţi şi surori, în fapt, după cum îi numeşte el, dar după cum se şi comportă cu ei. Fraţi care sunt sfătuiţi să pună şi mâna pentru cei din jur, nu doar să se roage pentru ei. Tot pentru perioada asta se vorbeşte prima dată despre un spin din cununa lui Isus pe care l-ar fi primit de la arhiepiscopul de Paris din acea vreme.

“El nu se străduia să moară pentru sine însuşi, ceea ce este sensul propriu al ascezei, ci era ca şi mort, mort într-un mod liniştit, cu un surâs paşnic ce contrasta puternic cu luptele pe care le dăduse” – se spune deja despre el. Vladimir Ghika era slab şi chinuit de bronşite, regulat. Totuşi, îşi ducea mai departe proiectele pe care le gândise şi începuse. La ele se adaugă ajutorul religios şi nu numai pe care hotărăşte să-l dea, din 1927, în Villejuif, o zonă din periferia de sud a Parisului.

“Baraca mea se împarte în trei părţi: capela, cuşeta şi dispensarul. Vom îngriji sufletele, dar şi trupurile. Şi aceasta fără nici o intenţie ascunsă” spune unui ziarist, în legătură cu felul în care doreşte să trăiască şi să se dedice oamenilor din Villejuif.

Are nevoie de un scaun de reparat ca pretext pentru a întâlni un om necăjit şi revoltat de aici. Nu ia taxi, ci tramvaiul, spre Villejuif: “Nici vorbă de aşa ceva, nu am dreptul să fac această cheltuială, ar însemna să fur din banii săracilor”. Îmi aduc aminte de o bătrână întâlnită în gară, la Satu Mare, în seara de dinainte de beatificarea lui Scheffler, acum doi ani... Nu ştia unde va dormi, ce va mânca, avea peste 80 de ani, plecase singură la drum, dar voia să fie acolo atunci când un alt om bun ajungea „fericit” oficial, adică era beatificat.

Se duce peste tot unde e chemat. „Peste tot” înseamnă ţări, continente. Ajunge în Tunisia,  pleacă în Australia cu vaporul, în Indii, în Israel, în Japonia de mai multe ori... E membru al Comitetului director al Congreselor euharistice internaţionale. „Un prinţ din Levant, îndrăgind vânătoarea” – îmi vine-n minte. Vânătoarea aceea a pescarului de suflete. „Este suficient să-l cheme şi un singur suflet pentru a porni la drum” – se spune în cartea pe care o urmăresc. Ajunge în Buenos Aires, Dublin, Manila. Din Bruxelles fuge la Bucureşti, la capul scriitorului Panai Istrati, bolnav de tuberculoză. Reamintesc că nici plămânii lui nu erau bine, fiind abonat la bronşite... Vorbim despre o vreme când nu mergeai de pe un continent pe altul aşa simplu ci, de multe ori, pierdeai o droaie de vreme pe vapor. Dar pentru Ghika nu exista aşa ceva, „timp pierdut” – era mereu un timp pentru planuri noi, pentru rugăciiune, pentru căutatul resurselor de a ajuta.

„Disponibil tuturor, îl primeşte pe fiecare ca şi cum ar fi singur pe lume, cu blâdeţe şi tandreţe.” Mă gândesc la uimirea cu care l-am întâlnit pe primul preot pe care l-aş putea eu asocia cu linia asta, pe Constantin Necula din Sibiu, preot ortodox, om pe care l-am văzut rupându-şi din timpul său, chiar bolnav fiind, pentru toţi, absolut toţi cei care-i veneau la uşă, pe culoarul de pe coridorul cu Capela Studenţilor, de la Seminarul Ortodox din Sibiu. Şi-mi aduc aminte de răspunsul lui Vladimir Ghika, dat atunci când fusese întrebat de ce a trecut la catolici – pentru a fi un ortodox mai bun. „Credinţa dreaptă”, aşa cum s-a traduce treaba cu orotodoxia, nu cred că ar trebui să stea sub steagul unui cult sau altul ci acolo unde, dincolo de culte, cei ce au resurse îi ajută pe cei din jurul lor, oferindu-se pe sine. Iar oameni din aceştia există.

„Nu încerca să faci din tine o capodoperă, ci un instrument de fericire” – spune Vladimir Ghika în „Gânduri pentru zilele ce vin”. Este, poate, una dintre cele mai frumoase replici ale sale, din cele pe care le-am citit. Nu sunt absolut sigură că toate replicile care umblă acum pe Facebook, lângă chipul ascetic al lui Ghika, au fost cu adevărat spuse sau scrise de el, dar este, oare, extrem de important? (Important este, din cauza valenţelor istorice. De aceea am şi spus „extrem de important”). Important e că această beatificare, o mondenitate a religiei, până la urmă, de o privim din unghiul efervescenţei mediatice şi a modei de a cita opere pe care încă nu am avut timp să le citim, face ca idei frumoase şi bune de urmat să se propage. Şi este şi asta ceva, într-o lume în care ceasul se potriveşte la ora 5 după ştirile „grozave” – cu grozăvii.

„Toată fiinţa lui, pătrunsă de o imensă bunătate, exprima o disponibilitate permanentă. “Nu uita, spunea el, că cele mai frumoase zile nu sunt niciodată frumoase pentru toţi”. Niciodată nu l-am văzut refuzând, oricare i-ar fi fost surmenarea sau obligaţiile, să se ducă la cine îl chema sau să facă un demers.” Mă întreb de unde începe sfinţenia, sau, poftim, „pre-sfinţenia”, „fericirea”, la un om – din momentul terminării slujbei de beatificare sau din acela când un flămând a plecat de lângă el mai puţin flămând, când un om necăjit a găsit, prin el, puterea să zâmbească...

Japonia, lepra

„Dacă tai aripile unei păsări, cresc la loc” – spunea un cleric despre „marele vagabond apostolic”, numit aşa de Pius XI-lea (şi să nu uităm că Vladimir Ghika a ajuns să cunoască cinci papi...) În 1933 pleacă în Japonia, îi dă binecuvântarea împăratului şi e cât pe ce să sfârşească în săbii, pentru asta, datorită generalilor vigilenţi. Anul următor  acestei binecuvântări aduce fiul dorit în palatul împăratului. Vizitează, în Japonia, spitale înfiinţate de un cunoscut al său, şi acum şi într-o vizită viitoare. Vede şi cercetează leproşi şi spune: “Cînd dădeam împărtăşania leproşilor nu puteam distinge întotdeauna configuraţia pe care o căpătaseră aceste chipuri mutilate şi nu ştiam unde să aşez ostia”.

Vine în Europa şi studiază problema leprei şi face numeroase stagii la Spitalul Saint-Louis din Paris. Le duce cărţi leproşilor, văzându-i uitaţi şi deprimaţi.

Stingerea umbrei vii

Vine în Bucureşti, slujeşte la greco-catolici mult, dar şi celebrează liturghia şi la bolnavi, la răniţi, în spitale şi în închisoarea deţinuilor politici, la Văcăreşti. Sunt timpuri grele şi încearcă din răsputeri să împiedice oamenii să se sinucidă.

Ajunge în puşcărie. De ce? Pentru ce? Întrebaţi-l pe Kafka. Şi pe cei care cred că nu trebuie condamnate crimele de atunci. Întrebaţi-l pe Vişinescu, „eroul zilei”, ce a făcut „sfântul închisorilor”, cum se mai vorbea despre Ghika, dacă tot a rămas singurul torţionar de ronţăit, mediatizat...  „Se suferă proporţional cu dragostea pe care o ai. Capacitatea de a suferi este în noi aceeaşi cu capacitatea de a iubi. Este, într-un fel, umbra ei arzătoare şi teribilă – o umbră de aceeaşi mărime, exceptând situaţia când seara lungeşte umbrele” – spune Ghika despre acest timp.

Terci sau mămăligă primeşte monseniorul slăbit, în puşcărie la Jilava. „Sunt porţii minime şi el nu rezistă niciodată privirilor rugătoare pe care nişte oameni înfometaţi le aruncă spre gamela sa. Şi moare. Dar nu fără a fi dat o bucurie imensă în jurul său, indiferent de interlocutori, de continent, de vinile sociale sau plăgile celor pe care i-a întâlnit.

Ghimpele miraculos al lui Ghika, folosit mai departe

Dincolo de cartea pe urma căreia am mers, dincolo de citatele atribuite lui Ghika, dincolo de multe alte materiale despre el, există dosarul pe care s-a lucrat pentru beatificare. Ani de zile, sute de pagini, şi stăruinţa celor de la Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti pentru a se ajunge la ziua beatificării. O muncă imensă, pentru a putea oferi monseniorului Vladimir Ghika recunoaşterea formală pe care o merită şi românilor, dincolo de confesiuni, un exemplu de respectat şi urmat.

Vorbesc cu arhiepiscopul romano-catolic al Bucureştiului, ÎPSS Ioan Robu, despre fericitul de azi, Vladimir Ghika. Nu despre munca din spatele zilei de azi ci despre cum îl percep oamenii şi despre spinul despre care se spune că ar fi din cununa lui Isus. „În memoria comunităţii romano-catolice şi nu numai, figura monseniorului Ghika e vie încă. Sigur că nu în mulţi, ci în oameni în vârstă care l–au cunoscut sau au auzit despre el - tinerii ştiu mai puţin, mai ales că biserica nu a putut să vorbească atâta despre el în timpul comunismului şi să îl laude, adică să spună despre el cum a fost istoria lui. Am făcut-o după 1989, cel puţin în comunitate, în ceea ce priveşte tinerii şi copiii. Nici nu ştim noi de el… câţi ştiu despre el, memorii ce s-au transmis în familii - sunt familii ce ştiu multe despre el! Dar vreau să spun - şi asta este convingerea mea - că în memoria colectivă el este viu!” – spune ÎPSS Robu.

În ceea ce priveşte spinul lui Vladimir Ghika, primit acum aproape un secol de la arhiepiscopul de Paris, arhiepiscopul Bucureştiului spune: “Acel spin îl păstrăm aici, la arhiepiscopie, şi facem acelaşi lucru, pe care îl făcea şi Ghika, vindecăm bolnavii cu el”.

Un spin aparte, câteva poze, amintiri, o mână de oase cine ştie pe unde, nemarcată de vreo cruce, de vreo inscripţie, de nimic. Ghika. Două silabe scurte, o literă aparte pentru alfabetul nostru, o slujbă de beatificare. La Bucureşti. “Vagabondul apostolic” va fi legat mereu de România, aşa. Nu că n-ar fi fost – dar el e un spirit ce aparţine lumii întregi, prin toată viaţa sa. Poate că un “instrument de fericire”, aşa cum ne povăuia să fim, nu e mereu fericit, pentru că ochii săi sunt deprinşi să vadă mai degrabă nefericirea, s-o repereze ca s-o aline. Cu metafora “fericirii” de azi se întregeşte sufletul rănit de nefericirile celor din jur. Mulţumim, Vladimir Ghika, aproape-sfântule, pentru calea spre om, spre suflet, spre trup, pentru “calea ferată” ce apropie suferinţa de alinare, pe care ai mers spre zări.

 
 
 
 

Tu ce parere ai ?


 

Ti-a placut articolul?

Daca informatia ti s-a parut interesanta, distribuie link-ul si prietenilor.