Biserica unui popor fara casa

Scris de Laurentiu Stefanescu | Publicat in 26.11.2018 20:42 | Publicat in OPINII | Tipareste pagina

Voi scrie acum cate ceva despre care se va spune, de catre unii ca re nu vor sa tolereze şi altceva decat ce cred in egoismul lor, ca am scris rautacios şi in stilu-mi acidulat, ca m-am lasat copleşit, la randul meu, de emoţii şi nejusteţe, ca am judecat cand trebuia sa ascult. (In fond, daca toţi trebuie sa ascultam, de ce sa fie alţii care sa graiasca?) Vor spune ca pacatuiesc, dar pacatuiesc gandindu-ma la oamenii cu adevarat nevoiaşi, in schimbul olmazurilor suspendate pe pereţii, unde tot noi, ne vom plange slabiciunile.
Argumentul construirii Catedralei Mantuirii Neamului este construirea Catedralei in sine. Asta s-a spus, cu momente in urma, pe televiziunea naţionala, in imaginile unor capete luminate de caschetele impodobite, care sfinţesc altarul bisericii la braţ cu pecetluirea ignoranţei noastre.
Se spune ca marea capitala a ortodoxiei, Bucureştiul, merita o construcţie care sa arate toata forţa de slujire a poporului lui Dumnezeu.

Iata deci, cum credinţa devine o competiţie şi ne intrecem cu ceva ce alţii au inalţat cu sute de ani in urma, mult inainte ca peste capetele lor sa rasara raţiunea.
Astazi, catedrala sufletului, a grijilor faţa de aproape, a faptelor de bine faţa de ceilalţi (pe care nici laicii nu le impartaşesc) , se sfarama sub construcţia aceasta.
E mai mult decat un paradox, ca vocea preasfinţitului Daniel sa rasune acolo unde, de regula, drepţii şi chemaţii stau.
Gandiţi-va la toţi cei care meritau sa se agaţe de o mana intinsa din partea statului, a bisericii, a noastra.

Gandiţi-va la toţi arşii, la bebeluşii veniţi prematur şi fragili intr-o lume prea aspra, la toţi cei in reala suferinţa, la cei care sunt langa noi dar refuzam, cumva, sa ii vedem.

Toţi aceştia meritau o şansa... venita de la alţi oameni abilitaţi sa le-o acorde.
Gandiţi-va la toţi acei bani, la procentul infim din bugetul statului de care amintesc preoţii.

Gandiţi-va, daca acel procent ar fi mers la acei oameni aflaţi in chinuri, suferinţe sau impasuri.

Nu i-ar fi salvat pe toţi, dar cred ca şi o singura viaţa salvata e mai importanta decat zidurile unui locaş care ne ascund rautatea de zi cu zi şi dupa care ne gasim o relaxare in emoţii şi transe ieftine.

Ne numim comunitate, popor unit, dar fugim de responsabilitaţi sociale.
In pragul celor 100 de ani de Romanie mare, ne condamnam cu voie la alţi 100 de ani de intuneric... şi e dezolant ca fraţi, surori, parinţi şi copii, oameni de toate felurile, ne adunam intr-un loc care, de fapt, ne separa mai mult.

 
 

Tu ce parere ai ?


 

Ti-a placut articolul?

Daca informatia ti s-a parut interesanta, distribuie link-ul si prietenilor.