Tiganiada, povestea tiganului

Scris de Viorel Dogaru | Publicat in 21.01.2012 09:45 | Publicat in OPINII | Tipareste pagina

Ruseşte i se spune Ţâgan, ungureşte – Tsigany, germană – Zigeuner, italiană – Zingaro, franceză – Tsigane, gitan sau bohemian, greacă – Tsiganos, iar în româneşte Ţigan. 

Originari din India, sau cel puţin aşa susţin unii, ţiganii au emigrat, în perioada cuprinsă între secolele al VI-lea şi al XI-lea, în Persia, Asia Mică şi Egipt. Poate tocmai de aceea spaniolii îi numesc şi gitano, iar englezii – gipsy, ceea ce în traducere liberă semnifică “egiptean”.


Plictisiţi şi de meleagurile respective, egiptenii au plecat mai departe, ajungând în zona Balcanilor şi continuând până la capătul vestic al Europei, unde continentul se întâlneşte cu oceanul Atlantic. Acest lucru se întâmpla prin secolul al XVI-lea, când au fost făcuţi robi, se mai spune printre cei care mai şi citesc uneori, pe la curţile domneşti şi boiereşti, sau în aşezămintele mânăstireşti. Acum vreun secol şi jumătate, ţiganii au fost dezrobiţi şi emancipaţi datorită eforturilor lui Mihail Kogălniceanu.


Încă din 1971, de la primul congres al ţiganilor de pretutindeni, s-a pus problema redenumirii etniei ţigăneşti în rom şi stabilirea titulaturii limbii la romanesh. Principalul argument folosit pentru a hotărî o astfel de schimbare l-a constituit sensul peiorativ dat tot mai des cuvântului ţigan. Cum ar fi, mai apropiat de prezent, taliban, somalez sau, de ce nu, român. Pentru că, fie că vrem sau nu, a fi român a devenit în ultimul timp mai ales în mediile occidentale aproape sinonim cu a fi ţigan. Motivele sunt cunoscute de toată lumea.
Ideea lui Teodor Meleşcanu de a-i denumi rromi, nu numai că-i o aberaţie de tip mioritic, dar este şi o prostie de ordin diplomatic. Exerciţiul limbii române nu va reţine cu siguranţă un al doilea R. Pe de altă parte, legătura dintre rădăcina cuvintelor reprezentative ale ţării (român, română, românesc, românia, chiar şi roman) fiind evidentă cu cea ce rom/rrom, creează într-o primă fază confuzie, pentru ca după aceea să fie receptată ca atare.

Ca să nu mai vorbim de un fapt extrem de simplu. La diverse competiţii sau tot soiul de statistici mondiale, abrevierea României este în majoritatea cazurilor ROM, situaţie devenită aproape tradiţională pretutindeni. Şi este firesc, ţinând cont de englezescul Romanian. Italianul Romeno, francezul Roumain, ca şi germanul Rumaenisch sau rusul Rumân nu fac decât să întărească încă o dată această idee. În plus, noi înşine spunem mereu ROMÂNIA. Cine poate nega că în subconştient nu se face automat legătura între rrom-ul scris, rom-ul vorbit şi rădăcina Rom-âniei? Sau, poate, o fi fost Romulus pui de … rrom!?


Oricum, ţiganii adevăraţi îşi spun tot aşa şi mulţi prieteni cunosc în a exemplifica ideea cu pricina. Că se mai foloseşte şi în sens peiorativ, şi asta este adevărat. Dar dacă într-o societate venim fiecare cu regulile noastre şi le încălcăm mereu pe ale celorlalţi, aceasta – societatea – nu poate supravieţui, nu poate evolua. Cam atât, tovarăşi! De drum, evident… Nu-i aşa că-i puţin prea peiorativ?

 
 

Tu ce parere ai ?


 

Ti-a placut articolul?

Daca informatia ti s-a parut interesanta, distribuie link-ul si prietenilor.