La Tribune / Razboi in Mali: Mana invizibila a Europei

Scris de Coriolan Onescu | Publicat in 18.01.2013 19:28 | Publicat in EXTERN | Tipareste pagina

La o săptămână de la lansarea operaţiunilor împotriva islamiştilor care controlează nordul Mali-ului, francezii sunt în continuare singurele forţe occidentale desfăşurate pe teren. Dar cei Douăzeci şi Şapte, care au renunţat la o capacitate militară comună, sunt prezenţi pe alte fronturi, deşi în moduri mai discrete.

Jean-Christophe Gallien

Uniunea este acuzată de a fi absentă, pasivă în faţa crizei, inutilă, Franţa ar fi întotdeauna singură! O analiză obiectivă a situaţiei contrazice aceste afirmaţii, în domeniile politic, financiar şi umanitar, revelând în acelaşi timp un adevărat eşec, şi anume cel al Politicii de Securitate şi Apărare comună.

Ce s-a întâmplat atunci s-a aflat de operaţiunea Serval? Uniunea organizează reuniuni de criză pentru a întâlniri pentru a ajusta calendarul şi acţiunile procesului european specific pentru Mali, pus la punct de cei Douăzeci şi Şapte, în special misiunea EUTM Mali. Reuniunea miniştrilor de externe care a avut loc la Bruxelles pe 17 ianuarie a fost deci prelungirea şi dovada acestui angajament al Uniunii Europene, solidară cu Franţa în Mali. Cel puţin politic şi simbolic.

Concret, Uniunea va oferi sprijin financiar mai ales misiunii internaţionale MISMA, desfăşurată în Mali sub conducere africană, a CEDEAO, pentru a finanţa salariile soldaţilor africani.

Consens slab, dar consens european

Şi totuşi Mali confirmă dificultatea punerii în aplicare a politicii comune externe şi de securitate. Înfiinţată odată cu Tratatul de la Maastricht în 1993, PESC trebuia să "conducă, în timp, la o apărare comună". În 1999, summitul de la Helsinki precizează că Uniunea Europeană trebuie să poată, înainte de sfârşitul anului 2003, să desfăşoare pe teren până la 60 000 de oameni în termen de 60 de zile prin mijloace aeriene şi navale. De atunci Uniunea s-a confruntat cu dificultatea de a reuni forţe operaţionale de această dimensiune. În 2004, Conferinţa de oferte de angajamente privind capacităţile militare a lansat conceptul grupărilor tactice de 1500 de oameni permiţând Europei să reacţioneze mai rapid la situaţii de urgenţă. Una dintre principalele ambiţii militare ale UE era de a avea capacitatea de a reacţiona rapid şi eficient în zonele de conflict din afara UE.

Este deci adevărat, în Mali o forţă europeană ar fi putut interveni, simbol al influenţei diplomatice şi militare a Uniunii Europene. Suntem în prezenţa unei crize, în afara teritoriului celor Douăzeci şi Şapte, o criză într-o ţară la mai puţin de 6 000 de km de Bruxelles, o criză în care este necesară, a priori pentru majoritatea comunităţii internaţionale, cu un consens european moale, dar existent, fără a uita apelul guvernului legitim din Mali, o intervenţie rapidă, înainte de a preda ştafeta unei alte forţe de tip african şi regional.


Nici feţe şi nici o voce proprie

Dar nimic nu s-a petrecut astfel. Şi ca de obicei, lumea mediatică, politică, înşişi cetăţenii arată cu degetul, acuzatori, către Bruxelles. Franţa este singură. Nu există o Europă a apărării, nici o Europă a terenului, nicio adevărată unitate reală. Şi totuşi motivul pentru această împărţire a sarcinilor trebuie căutat altundeva decât la Bruxelles. Şi anume în inima guvernelor ţărilor care aveau responsabilitatea temporară a grupării tactice. Adică Franţa, Germania şi Polonia. Franţa a decis să o ia singură înainte şi se pare că nu a întrebat pe nimeni nimic. Iar, văzut din Berlin şi Varşovia, Mali pare încă să fie un interes foarte francez iar investiţia prezintă o rentabilitate foarte scăzută.

Miza este de seamă. Este în joc adevărata putere diplomatică a Uniunii, şi se vede cum Catherine Ashton îşi găseşte cu greu locul. Europa diplomatică şi militară este la ananghie. Dar, încă o dată, Uniunea Europeană acţionează în criză aşa cum acţionează în Somalia sau Palestina. Franţa nu este singură în Mali. Prea discretă poate, o arhitectură instituţională complexă şi ilizibilă, lipsită de un chip şi o voce proprie, Uniunea favorizează criticile uşoare din partea ţărilor membre. Ea totuşi operează pe teren, finanţează, se angajează, dar pierde lupta pe frontul mediatic şi nu reuşeşte să-şi depăşească diviziunile în punerea în aplicare a unei politici comune de apărare şi de securitate strategică şi operaţională. O diplomaţie blândă, economică, culturală, educaţională, mediatică, sportivă... nu poate exista fără o relaţie puternică, pe deplin integrată unei diplomaţii dure, militară şi financiară şi fără mica lor soră a secolului al XXI-lea, cyber-diplomaţia, în prezent complet dominată de Statele Unite ale Americii. O Europă unită va fi mai europeană şi prin apărare şi securitate.

 
 

Tu ce parere ai ?


 

Ti-a placut articolul?

Daca informatia ti s-a parut interesanta, distribuie link-ul si prietenilor.