Despre cum se face plata in livada cu nuci

Scris de | Publicat in 31.10.2013 13:43 | Publicat in LOCAL | Tipareste pagina

Dana Anghel Gheorghiu este o doamna scriitoare care s-a trezit intr-o zi cu un cancer de san. E o doamna pentru ca a fost acolo unde a putut sa ajute, sa sprijine si sa indrume pe cei ce incepeau sa scrie, dinspre o revista, un cenaclu sau simplu, direct, nemijlocit. E scriitoare datorita cartilor publicate, lucrurilor scrise si a felului in care filtreaza lumea. Si a facut acest cancer pentru ca, dincolo de “de ce eu?” al tuturor cu aceasta problema, boala nu alege. Dar, dincolo de toate astea, s-a vindecat si a scris. Nu neaparat pentru ca boala cerea scrisul, ci pentru ca, dincolo de boala, cineva s-a jucat cu ea si pentru ca n-a stiut sa isi vindece sufletul, nu trupul, altfel. Si bine a facut ca a scris.

“Medic fusese. Se vroia scriitor. La anii de apropiata pensionare. Intr-o perspectiva nedefinita, jinduia sa devina membru al Uniunii Scriitorilor. Cu orice pret. Iar pretul devenisem eu! Era mai mult decat visase: avea la dispozitie o pacienta si-un editor, sotul meu! Un prilej tocmai bun pentru cel mai inimaginabil santaj! Va minimaliza importanta bolii si va pune la treaba “specialistul”, in contul viitoarei operatii! Va insista si va presa. Vor fi stilizate si publicate doua volume intr-un singur an, si va fi aproape gata al treilea. Cata marsavie! Iau seama azi, cand totul e prea tarziu” – scrie Dana Anghel Gheorghiu pe coperta IV a volumului “Toamna, cand se bat nucii”, care a fost prezentat timisorenilor marti, 29 octombrie, la Casa Adam Müller-Guttenbrunn, adica la doi pasi de biroul medicului care se jucase cu viata ei.

In ciuda pseudonimului pe care i l-a dat scriitoarea in carte, secatuita, probabil de lupta proprie, pentru a trece la cea prin tribunale, in caz ca doctorul s-ar fi aparat de oglinda care i se oferise, orasul e mic pentru cei ce stau aici si nu-s doar in trecere, iar Timisoara medicala e si mai mica. Timisoara medicala a oncologilor cu trairi scriitoricesti e mult, mult mai mica si ea, si, dincolo de eventuale cercetari detectivesti, numele celui care a santajat-o pe Dana Anghel se cunoaste. Dar decizia ei a fost sa nu fie spus acum, legat de cartea aceasta, si i-o respect.

Dana Anghel a vrut sa-l “ingroape sub frunzisul putred si greu al uitarii” pe medicul respectiv. Ca om, ca femeie, ca femeie speriata, santajata, lovita. Dar Dana Gheorghiu - numele scriitoricesc - n-a tacut, pentru ca, daca “zodia racului”, cancerul ce a inflorit in ea din scrasniri nestiute ale organismului, putea fi invins de raze si cutit, mai erau si florile rele ale sufletului, care se cereau plivite cu grija, puse in ierbar, etichetate si ferite pe mai departe, pentru ca dupa ele sa nu ramana nimic, sa nu faca pui dintr-o metastaza a gandului ca “nu am spus”.

Scriitoarea isi vindeca sufletul, asa. Si ne atrage atentia ca exista si altceva decat gaina dusa medicului, decat plicul strecurat medicului, decat sexul cu profesorul-medic, pentru a devein alt medic corup, veriga din lantul coruptiei, in care Timisoara poate scrie volume grele, pornind de la Universitatea de Medicina si Farmacie de aici si mergand mai departe, spre sistemul ticalosit, al spitalelor “de copii”, cabinetelor, laboratoarelor, coridoarelor, bancomatelor, marsupiilor – al tot.

Dana Gheorghiu arde, cauterizeaza rana ce ramane dupa cancerul ars si depasit, scriind. Nu trebuie sa spun eu ca ranile sufletului sunt cele mai grele – e un truism. O privesc in timpul lansarii de carte, ma simt cumva apasata ca a trecut prin acest calvar – si nu la boala ma gandesc, de ea aflasem deja si, cumva, ma misca mai putin, pentru ca asimilasem de o vreme informatia, legata de acest om la care tin, desi cumplita si ea. E vorba de calvarul santajului. Scriu de atatia ani despre medici si spitale, stiu nume si sume, dar despre astfel de santaj nu am mai auzit… Oare s-ar fi putut face altceva, de s-ar fi stiut mai repede? Oare ar fi trebuit fortata mana cu bisturiul? Dar, oare, cum ar fi taiat, atunci? De ce nu mi-a spus, atunci, Dana Anghel prin ce trece? As fi putut sa ajut?...

Cred ca sunt intrebari pentru fiecare dintre noi, nu doar pentru cei din presa medicala. Dar mai vine una, care, poate, nu ar trece oricui prin gand: nu s-au scurs, inca, cei opt ani “din poveste”, cei “de dupa cancer”, pentru a spune cu “tarie tare”, indubitabil, ca racul a trecut… Ce se va intampla, acum, cu Dana Anghel a noastra, daca?... Este nenorocita asta de Timisoara medicala capabila a furniza exceptiile care sa protejeze pe mai departe, acolo unde mainile profesorului au lovit?...

Si-mi inchipui ca si aceasta este o cheie importanta a cartii “cu batutul nucilor” (termen cumplit de asteptare, acolo unde, dincolo de moartea mare, sigura, de departe, din zare, mori cate putin, altfel, acum, de-o moarte mica ce te pandeste cu timp dar care te poate suprima repede, fara metafore, fara ghimpele care ne place sa gandim ca l-a ucis pe Rilke…) O cheie la care Dana Anghel da un raspuns pe care am fi fost, poate, ispititi sa-l uitam, citind si respirand cu ea, in salciul problemei: da, mai exista si medici adevarati, aia care n-au uitat ce au jurat acolo, la inceput.

Si mai e un lucru de spus. Ajunsesem la lansarea de carte stiind la ce vin si despre ce se va vorbi. In alta ordine de idei, venisem si gata-plansa, pentru ca ghimpi sunt peste tot, la drum de zi, la drum de seara. Venisem ca prieten dar si ca ziarist – o ureche la ce se spune, un ochi la poze, unghiuri de ales prin sala pentru aparatul foto – toate astea. Si ma credeam, pentru ziua aceea, deja imuna la lacrimi. Si totusi… Atunci cand Dana Anghel a poftit pe cele aflate in spatele meu si al sora-mii, cu care pozam, intr-un anume moment, de pe primul rand de scaune, sa se ridice, multumindu-le pentru ajutorul oferit ca grup inchegat intru sfatuirea si empatizarea cu cele aflate in zodia bolii, mi-au dat lacrimile. Ne-am facut mici, noi, alea fotografe, din primul rand de scaune, pentru ca acum contau randurile doi si trei, si am aplaudat din tot sufletul pe cele care conteaza acolo unde sufletul se frange. Si, pentru doua secunde lungi, am uitat ca trebuia sa pozez, pentru ca astea sunt aplauzele ziaristului.

Nu stiu cand am aplaudat asa de din inima ceva, in ultima vreme, ca pe acele doamne “din randurile doi si trei”, despre care a vorbit Dana Anghel asa frumos… Acolo era viata adevarata, nu in spatele meu - spate cum ma uitam acum spre ele, si putin mai spre stanga – pentru ca n-am pierdut din gand niciodata, in timpul acestei lansari de carte, unde e Spitalul Municipal, cel de la 200 de metri de noi, unde e cabinetul santajului, unde e “marele scriitor”. Si-mi spuneam: “Dana Anghel, Dana noastra, as vrea asa de mult sa cred ca ai dreptate, si ca toate se intorc in viata, dupa masura, si ca nici chinul nu e o substanta irosita degeaba, nici speranta, nici obida, nici… nimic. Dar nu cred…”
Ei, si atunci, exact atunci, mi-a venit un mesaj, pe care il asteptasem seara, si care era, poate, o usa de drum, sau o “intoarcere in viata, dupa masura”. Coincidente, poate. Dar traim din semne, ne coacem la semnele celor de dinainte de noi, sadim semnele noastre celor care vor veni. O lansare de carte e o poveste – a celui ce a scris, a celor ce vor citi, a celor ce au citit deja si povestesc, acolo, despre ce au citit, a celor ce au lasat ceva, acasa, pentru a veni sa vada ce e de citit, a celui ce-a tiparit cartea, a dudului (deh, asa era mai demult) care a murit ca semnele noastre sa poata circula, asa, a mesajelor ce nu mai au nevoie de dud ci de raze prielnice, ca sa ajunga acolo unde au ceva de spus.

Oare ni se intorc toate in viata, Dana Anghel?... Cartea asta cu nucii batuti spune ca da… Acum 20 de ani eram la inceput, studenta la Jurnalistica, si visam lucruri mari, razboaie in care sa ma bag, de unde sa aduc, despre care sa vorbesc. V-am plans atunci pe umar, la Casa Studentilor, ca-mi trebuie hartii si acreditari si… chestii ce tineau de birocratia ONU. M-ati ajutat, simplu, cu sfaturi, cu hartii cu stampile frumoase, cu zambetul cald pe care-l regasesc si acum, pe o fata ce-mi pare ca vi s-a schimbat prea putin, in cele doua decenii. Am fost la razboaiele acelea, am supravietuit - unul dintre materialele mele de atunci era publicat, gratie deschiderii dumneavoastra, in Forum Studentesc: “Sarajevo, mon amour”.

Nu ne-am intersectat des, in acesti 20 de ani, dar mereu m-a bucurat sa vad ca-mi urmariti cariera, articolele ce au devenit, de atunci, zeci, sute, mii. Dar care aveau nevoie de incredere, ca sa inceapa totul, de undeva, candva. Am venit acum, la adevarata bataie a nucilor, sa va multumesc, si asa, pentru tot ce a fost si este. Ati trecut prin o boala grea, printr-un santaj ordinar. N-am aflat decat acum si n-am decat cuvintele acestea, pentru ca nu doriti ca mai mult sa fie spus. Oare ni se intorc toate in viata, Dana Anghel?... Nu stiu, incerc doar sa dau stropul meu, si asa, acum, dupa ce nucii s-au batut si e timpul culesului, deja de multa vreme, la amandoua. Atasati si culesul meu livezii dumneavoastra, cumva. Sunteti unul dintre acei oameni pentru care mi-ar placea foarte mult sa pot crede ca exista Dumnezeu, si plata-rasplata, in livada cu nuci…

 
 
 
 

Tu ce parere ai ?


 

Ti-a placut articolul?

Daca informatia ti s-a parut interesanta, distribuie link-ul si prietenilor.