Greva Foamei - Ziua 4. Maine, miting in Piata Victoriei

Scris de Alex Neagoe | Publicat in 24.11.2011 11:44 | Publicat in LOCAL | Tipareste pagina

Timisoara - A patra zi de Greva Foamei, în Timişoara, dar şi în Bucureşti; acolo Teodor Mărieş - preşedintele Asociaţiei 21 Decembrie 1989 - a intrat sincron cu Timişoara în Greva Foamei,afirmând: „Sunt solidar cu copiii Eroilor Martiri din Decembrie 1989, precum şi cu luptătorii remarcaţi prin fapte deosebite în Revoluţia Română. Eroii Martiri şi luptătorii remarcaţi au fost în primele rânduri, asumându-şi toate riscurile pentru înlăturarea dictaturii şi cucerirea Libertăţii.

Recunoştinţa nu are termen de expirare. Legea Recunoştinţei trebuie respectată”.
În Timişoara, ambulanţa deja de 2 ori a intervenit până acum pentru stabilizările Greviştilor Foamei, a căror glicemie scade galopant. Şi revoluţionari din Braşov au intrat în Greva Foamei, pe termen nelimitat. Asociaţia 16 Decembrie 1989 a obţinut autorizaţia Primăriei Timişoara pentru manifestările publice ale revoluţionarilor în oraş timp de o lună, între care şi marşuri, mitinguri, etc.
Vineri, 25 noiembrie 2011, de la ora 14, în Piaţa Victoriei se va desfăşura un miting la care vor fi prezenţi puţini: cele câteva sute de persoane afectate de nerecunoştinţa actualei puteri din ţară.
Prefectura Timiş – ca reprezentanta puterii guvernamentale în teritoriu – poate fi zilnic pichetată între orele 14 şi 17, până la Ziua Libertăţii României 22 Decembrie.

Se pare că unii (nu toţi) dintre cei 7 deputaţi din Timiş care în 8 noiembrie 2011 au votat contra revoluţionarilor au început să se căiască pentru ceea ce au făcut şi în regretul lor au transmis – ca de pildă Maria Barna - că încearcă să repare ce pot luni, 28 noiembrie 2011, în şedinţa coaliţiei aflată la putere acum în România; însă nici unul dintre parlamentarii din Timiş până acum nu s-au manifestat ca dorind să se întâlnească cu revoluţionarii, excepţie deputatul Niculae Mircovici, din partea Uniunii Bulgarilor din Banat – secretar al Camerei Deputaţilor – care constant este în legătură cu Comitetul de Criză din Timişoara şi dintotdeauna s-a opus oricărei intervenţii asupra Legii recunoştinţei 341 / 2004 (să rămână aşa după cum a fost dată, nici cu ajustări positive, nici cu ajustări negative). De altfel, în 22 noiembrie 2011, dânsul s-a prezentat în Palatul Parlamentului din Bucureşti înfăşurat în celebra pânză din Revoluţie a revoluţionarului Ion Marcu din Timişoara.

Pentru a pune lucrurile în matca lor: bănăţenii au realizat Revoluţia din Decembrie 1989; cei din restul ţării au desăvârşit-o. În Timişoara a început: aproape tot oraşul a ajuns în stradă. La început, a fost prima baricadă din Revoluţia Română, au fost primele ciocniri cu forţele de represiune ale disctaturii, primele simboluri comuniste distruse, primele lozinci exprimate, primii arestaţi, primii împuşcaţi (morţi şi răniţi), ş.a. Mulţi au luptat împotriva regimului şi au învins: unii au devenit eroi martiri fiind ucişi de criminalii lui Ceauşescu, luptători răniţi, luptători arestaţi, luptători cu merite deosebite. Unii spun că şi ei au fost la Revoluţie dar n-au certificat. Într-adevăr, pentru participare oricine a probat că a fost la Revoluţie a primit de la autorităţi certificat. Diferenţa este dată de Legea recunoştinţei (341 / 2004), care conferă drepturi reparatorii (din 2006), prin normele sale de aplicare făcând distincţia luptătorilor faţă de participanţi: „luptătorii sunt cei care s-au desprins din rândul participanţilor, remarcându-se prin fapte deosebite în care şi-au pus viaţa în pericol, având contribuţii individuale decisive la victoria Revoluţiei”. De aceea, sunt puţini cei care au fost lideri, cei care s-au evidenţiat prin merite remarcabile, cei care efectiv au luptat în Revoluţie; azi unii însă confundă mulţimea cu conducătorii şi încăpăţânaţi persistă în greşeală. Buba este şi că unii participanţi la Revoluţie, care puteau face mai multe (dar n-au făcut), sunt geloşi pe curajul luptătorilor dovedit atunci şi invidioşi acum că n-au dreptul la alte privilegii decât onorifice, că nu beneficiază de compensaţii reparatorii, că nu încasează indemnizaţii. Este ca şi diferenţa dintre „a fi” şi „a avea”. Mulţi sunt orientaţi spre „a avea”: a avea cât mai mult, îndeosebi a avea bani, uitând ce înseamnă „a fi”.


A fi om, a fi liber. Luptătorii au demonstrat că în Revoluţie s-au ridicat atât pentru „a fi”, cât şi pentru „a avea”. Opinia aceloraşi pasionaţi de „a avea” – care înţeleg mai bine acea latură – este că atunci drepturile luptătorilor inclusiv băneşti să nu fie luate de la alţi cetăţeni români. Statul prin Legea recunoştinţei n-a prevăzut Fondul Libertatea ca sursă bugetară: a fost o reuşită colectare de ajutoare în timpul Revoluţiei – şi încă mult timp după – din ţară şi străinătate dedicată exact revoluţionarilor, nu oricui aflat în nevoi, nu oricui necesitând asistare socială, etc. (pentru care s-au dezvoltat alte instituţii ale statului, operând bani publici); azi, coaliţia aflată la putere invocă lipsa banilor - că e criză - şi consideră revoluţionarii ca vinovaţi, că încă mai există. Problema sursei bugetare este că acel Fond Libertatea – administrat de guvernanţi – care în 1990 era de circa un milard de dolari, încet-încet s-a redus: o mică parte pentru revoluţionari, marea parte rămânând de văzut: statul a avut nevoie de acel Fond şi l-a utilizat, statul să-l dea revoluţionarilor, cărora - printr-o impresionantă solidaritate internă şi internaţională – le-a fost iniţial destinat (atunci separat de bugetul ţării, apoi făcut varză în bugetul statului). Un mod de a face bani pe seama revoluţionarilor şi apoi de a compromite revoluţionarii (când banii s-ar termina) a fost semnalat din Timişoara încă de la începutul anului, la care Preşedinţia şi Parlamentul n-au răspuns altfel decât prin Guvern – prin acţiunea iniţiată de ministrul de finanţe din 7 noiembrie 2011 – ceea ce a dus la situaţia actuală. Unii ne-revoluţionari insistă mistic pe lângă revoluţionari să se rezume doar la „a fi”. În general, revoluţionarii n-au fost extremişti, ci radicali: au luptat ferm pentru ambele principii: să fie şi să aibă. Mai grav e că în societatea română unii nici n-au luptat, nici n-au participat, ci au fost mereu contra Revoluţiei: aceia dintotdeauna s-au manifestat foarte vocal împotriva revoluţionarilor, fie că au fost securiştii ori activiştii comunişti cu clientelele lor care şi-au pierdut postura de „nomenclatură”, fie fostele lor slugi, fie pur şi simplu ignoranţi (ori neştiutori ce stăpâni să servească, ce mâini să pupe ori manevraţi de cei „deştepţi” profitând că au fost prea tineri la Revoluţie şi n-au habar de adevăr – nefiind nici interesaţi să-l afle).

Aşadar, faptul că acum mai trăiesc în Timişoara câteva sute de luptători din Revoluţie e normal şi nu trebuie să mire pe nimeni; anormală este lipsa de respect.

Eugen Gherga
Secretar, Asociaţia de Revoluţionari „Frăţie, Egalitate, Colaborare, Cooperare”

 
 
 
 

Tu ce parere ai ?


 

Ti-a placut articolul?

Daca informatia ti s-a parut interesanta, distribuie link-ul si prietenilor.