Timisoara: De la ciuma din Banat, la cutremurul care a facut sa bata si clopotul din biserica

Scris de Laurentiu Stefanescu | Publicat in 08.06.2014 19:44 | Publicat in LOCAL | Tipareste pagina

Intre 1738-1740, o molima cumplita avea sa se abata asupra Timisoarei, dar si a Banatului, marcand pentru o perioada indelungata memoria colectiva a locuitorilor acestei provincii.

Intr-un context agitat al istoriei Imperiului Habsburgic, in plin razboi cu Inalta Poarta, ciuma avea sa se infiltreze insidios in cetatea Timisoarei, inca din februarie 1738, dupa cum povesteste Anton von Hammer, in a sa excelenta carte cu caracter monografic „Istoria ciumei din Banat 1738 - 1740”.
Mai intai neglijata, boala avea sa rabufneasca ucigand initial soldati din Regimentul de Infanterie Grunne, un corp de armata care sosise in Timisoara, venind din Tara Romaneasca si Transilvania.
Nenorociti datorita infrangerii pe care tocmai o suferisera in octombrie in fata trupelor turco-muntene in batalia de la Pitesti, parte a armatelor imperiale se va retrage din Oltenia prin Tara Lovistei in Transilvania, aducand cu ei si teribila moarte neagra.

Primele masuri luate de catre comandantul cetatii Timisoara, generalul-maior Jean conte Scotti, au constat in izolarea soldatilor infectati si acordarea asistentei medicale necesare.
Astfel, au fost rechizitionate 13 case armenesti, aflate in fata Palancii Mari (suburbie medievala in afara zidurilor cetatii, care inconjura in nord cetatea de la vest la est), in afara orasului, care impreuna cu cladirea de la Fantana Pasei si Casa de Vanatoare din Padurea Verde au constituit primele rezidente izolate ale bolnavilor de ciuma.
De asemenea, in 24 martie 1738, urmare a raportului inmanat imparatului de catre Comisia Sanitara Aulica, a fost emisa prima “Preainalta rezolutie”, document semnat de catre imparatul Carol al VI-lea, prin care se prevedeau masurile necesare a fi luate pentru eliminarea cat mai grabnica a molimei din Transilvania si Banatul Timisoarei si pentru a pune la adapost de contagiune celelalte regiuni ale imperiului.
In ciuda dispozitiilor severe luate de administratie, ciuma a continuat sa se extinda in zonele periferice cetatii, in Palanca Mare, Palanca Mica, dar si in alte localitati: Sanandrei, Calacea, Bencecul German, Cerneteaz, Lipova, Neudorf, Vizma , Becicherec, Lugoj etc.

In curand, datorita costurilor mari de inmormantare, dar si a problemelor generate de nivelul foarte ridicat al apei freatice din sol, care nu permitea saparea unor gropi adanci, s-a hotarat incinerarea trupurilor celor morti de ciuma.
In Palanca Mare, avea sa se construiasca un asa numit “lazaret particular” pentru bolnavii civili, multi dintre ei adunati de pe strazi in ultima faza a bolii. Razboiul in desfasurare, dar si ciuma, au izgonit toti locuitorii noi, atat germani, cat si de alte neamuri, colonizati de “intreprinzatorul Mercy” (Claudius Florimund Mercy – guvernator militar si civil al Banatului 1716-1734), asa cum afirma in mod dramatic Francesco Griselini in prima monografie documentata a Banatului: “Incercare de Istorie Politica si naturala a Banatului Timisoarei”.

“Curand fu parasita si suburbia Fabric, de catre mestesugarii si lucratorii de la manufacturi. Masinariile isi oprira lucrul, iar razboaiele de tesut ramasera parasite”.

Urmare a acestei fugi generale, riscul de raspandire a ciumei a crescut, fortand administratia imperiala sa ia decizii radicale: arderea caselor izolate de la tara, impreuna cu toate acareturile, dupa ce locuitorii acestora au fost internati in lazarete, dezinfectarea temeinica prin fum a corespondentei la trecerea liniei de granita a regiunii pe Mures si pe Tisa, carantina de 14 zile a calatorilor care vroiau sa plece din Banat, la punctele de supraveghere din Arad si Szeghed, tinerea slujbelor religioase din zilele de sarbatoare si duminica in aer liber, interzicerea intrarii calatorilor din provinciile invecinate, aflate sub suspiciunea de-a fi bantuite de ciuma, sub pedeapsa cu moartea etc.
Talhariile s-au inmultit de-a lungul anului 1738, periclitand aprovizionarea cu alimente a cetatii, dar si a celorlaltor localitati lovite de ciuma.

Inceputul anului 1739 avea sa domoleasca molima in Timisoara, ultimul mort fiind inregistrat la 28 martie 1739.
In celelalte localitati din Banat, boala a continuat sa ucida.
In Felnac, Becicherecul Mare, Berzovia, Sannicolaul Mare, Ciacova, Aradul Nou, Lapusnic, Mehadia, Crusovat, Iablanita etc. vestile continuau sa fie ingrijoratoare, fiind inregistrati morti de-a lungul intregului an.
In Timisoara, seria de nenorociri care se abatusera asupra oamenilor a creat o adevarata isterie religioasa.
Invazia turceasca din anul precedent, urmata de cumplitele jafuri si talharii, ciuma care secerase aproape un sfert din populatia orasului, dar nu in ultimul rand puternicul cutremur de pamant din februarie 1739, care a facut sa bata si clopotul din biserica, dupa cum spune Nicolae Iliesiu, in monografia sa istorica, a generat o efervescenta mistica care a cuprins intreg orasul.
Pe 15 mai, de ziua Sfantului Ioan Nepomuk, patronul protector al catolicilor din Banat, o procesiune fastuoasa a pornit inca de la 5 dimineata spre resedinta franciscanilor din Palanca Mare, in fata Portii Lugojului.
Iata cum povesteste Anton von Hammer evenimentul:

“Persoanele care tocmai parasisera carantina se aflau adunate acolo, in frunte cu parintele iezuit Perger. In momentul in care s-au unit cele doua multimi patrunse de evlavie, linistea a fost franta de intonarea unui imn bisericesc. Trompetele si tobele s-au facut auzite cu putere. Cantand imnuri de slava Domnului Dumnezeu, multimea s-a intors in orasul ramas pustiu, la statuia Sfantului Ioan Nepomuk. Aici corul a intonat imnuri de lauda intru cinstirea sfantului, iar parintele Perger a tinut o predica multimii adunate. Apoi procesiunea s-a intors la biserica iezuitilor unde sarbatoarea s-a incheiat dupa cantarea Imnului Ambrozian si acordarea sfintei binecuvantari”.

De altfel, in cursul anului, supravietuitorii din oras au continuat sa participe la liturghii si procesiuni prin cere rememorau nenorocirile trecute.
Obiceiul procesiunii la statuia sfantului Ioan Nepomuk, in amintirea ciumei mari, avea sa dainuie pana la inceputul secolului XX.
In 1740, flagelul a luat sfarsit, in septembrie fiind declarate ultimele decese din Banat.
Numarul mortilor in Timisoara a fost de cel putin 1000, dupa o evaluare a lui Anton von Hammer.
Totusi, asa cum recunostea si el, nu se poate face o evaluare exacta, cu atat mai putin in restul provinciei banatene.
30 de ani mai tarziu Griselini publica situatia populatiei in districtele camerale ale Banatului, bazata pe “conscrierea sufletelor efectuate pe timpul presedintiei contelui Clary (contele Clary und Altringen – guvernator al Banatului)”.
Becicherecul Mare 16.319
Caransebes 29.828
Ciacova 38.110
Cenad 29.733
Lipova 31.402
Lugoj 34.034
Timisoara 46.868
Varset 75.108
Orasul Timisoara 6.718
Vinga 1.128
Kikinda 10.491
Total 317.928
Tot el publica prima statistica a populatiei din Banat in functie de caracterul etnic al acesteia.
Romani 181.638
Sarbi 78.780
Bulgari 8.683
Tigani 5.272
Colonisti germane,italieni,francezi 43.201
Evrei 353
Luand in considerare ca dinamica populatiei in intervalul 1738 – 1777 nu a fost una considerabila, putem face presupunerea ca numarul de locuitori din Banat, la inceputul declansarii ciumei, nu a fost mult mai mic decat cel prezent in statistici cu aproape 40 de ani mai tarziu.
Tinand seama de impactul psihologic, economic si uman pe care ciuma l-a avut, credem ca numarul mortilor din provincie a fost mult mai mare.
Povestea ciumei din Banat, sub pana celor care au scris despre aceste evenimente, e o fresca de istorie putin cunoscuta, intr-un context istoric agitat si in plin proces de schimbare.

 
 
 
 

Tu ce parere ai ?


 

Ti-a placut articolul?

Daca informatia ti s-a parut interesanta, distribuie link-ul si prietenilor.