In sfarsit, si-au calcat pe inima: Dosarul Revolutiei va fi redeschis!...

Scris de Coriolan Onescu | Publicat in 05.04.2016 20:39 | Publicat in NATIONAL | Tipareste pagina

In cauza ce formeaza obiectul dosarului penal nr. 11/P/2014 privind fapte comise in contextul evenimentelor din decembrie 1989, ce au avut ca rezultat decesul, ranirea si lipsirea de libertate a unor persoane, precum si distrugerea unor bunuri, prim adjunctul procurorului general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, prin ordonanta din 5 aprilie 2016, a dispus infirmarea ordonantei de clasare din data de 14 octombrie 2015 a Sectiei Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie si redeschiderea urmaririi penale in cauza.
Redeschiderea urmeaza a fi supusa confirmarii judecatorului de camera preliminara din cadrul Inaltei Curti de Casatie si Justitie.

Un extras din ordonanta:
O R D O N A N T A
5 aprilie 2016
Dimitrie‐Bogdan LICU, prim‐adjunct al procurorului general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie,
Examinand, din oficiu, solutia dispusa prin ordonanta nr.11/P/2014 a Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia Parchetelor Militare
CONSTAT URMATOARELE:

In cuprinsul ordonatei procurorilor militari sunt formulate o serie de judecati de valoare pe marginea cauzelor, conditiilor si imprejurarilor in contextul carora s‐au produs evenimentele din perioada 17 ‐30 decembrie 1989
Motivarea ordonantei este extrem de succinta, formulata in termeni generali si total neconvingatoare. In cuprinsul solutiei nu este reconstituita decat partial si trunchiat desfasurarea evenimentelor.

Daca pentru perioada 17‐22 decembrie 1989 succesiunea acestora este prezentata in general in mod coerent, pentru perioada de dupa 22 decembrie se apreciaza doar ca a fost caracterizata „prin vid de putere, stare de confuzie, panica si haos”.

Faptul ca motivarea nu contine absolut nicio referire la probele administrate in cauza, pe baza carora situatia de fapt a fost stabilita, creaza cititorului neavizat impresia ca exprima adevarul.
Din modul de desfasurare a anchetei, astfel cum acesta se contureaza din analiza actelor si lucrarilor dosarului, insa, rezulta ca nu a existat o preocupare pentru stabilirea aspectelor esentiale referitoare la evenimentele din perioada 17‐30 decembrie 1989. Or, stabilirea corecta a situatiei de fapt in aceasta cauza nu se poate face fara analizarea in detaliu a tuturor circumstantelor anterioare, concomitente si ulterioare evenimentelor si fara luarea in considerare a factorilor externi care au contribuit la caderea guvernelor comuniste din Europa de Est.

Situatia de fapt ce constituie obiectul prezentei cauze reprezinta in egala masura un eveniment istoric, care a primit in cei 26 de ani de la momentul producerii sale interpretari diferite. Stabilirea adevarului judiciar nu se poate confunda cu stabilirea adevarului istoric, iar stabilirea adevarul istoric excedeaza cadrului anchetei, dar acest lucru nu‐i impiedica pe procurori sa utilizeze informatiile pe care le furnizeaza impresionanta bibliografie care are drept obiect analiza acestor evenimente, cel putin ca punct de plecare pentru solicitarea numeroaselor documente oficiale citate in cuprinsul acesteia.
In cuprinsul ordonantei se incearca acreditarea ideii ca in decembrie 1989 armata romana era o armata dezorganizata, lipsita de profesionisti, care in caz de atac armat asupra teritoriului tarii ar fi fost depasita din toate punctele de vedere, procurorii rezumandu‐se la a afirma ca dupa sinuciderea generalului Milea, „conducerea armatei a fost ezitanta, confuza, lipsita de eficienta, ea nefiind concentrata in mainile unei singure persoane, fiind disipata intre generalii Gusa Stefan, Victor Atanasie Stanculescu si Nicolae Militaru”, fara ca aceste sustineri sa aiba insa vreo sustinere in actele efectuate in cauza.

In opinia noastra, o interpretare corecta a materialului probator administrat in cauza poate conduce la cu totul alta concluzie, astfel cum vom arata in cele ce urmeaza.
Astfel, la data de 17 decembrie 1989, in jurul orei 19,00, la nivelul intregii tari, in unitatile militare, s‐au pus in aplicare prevederile indicativului (…) – alarma de lupta partiala, adica armata trecea de la starea de pace la starea de razboi.
Dupa cel de‐al doilea razboi mondial, in Romania, indicativul de alarma de lupta partiala s‐a mai transmis numai la data de 23 august 1968, la doua zile dupa invadarea Cehoslovaciei de catre trupele Tratatului de Varsovia, mai putin trupele romane.

Alarma de lupta partiala reprezinta ansamblul activitatilor desfasurate de unitati pentru aducerea la stadiul de pregatire, care sa asigure trecerea lor in timp extrem de scurt, la indeplinirea unor misiuni de lupta cu toate efectivele asigurate la pace: trecerea in stare de pregatire pentru lupta nr.1 a tuturor fortelor si mijloacelor; intarirea pazei cazarmilor, tehnicii de lupta, a obiectivelor militare si punerea in aplicare a masurilor de asigurare de lupta; pregatirea punctelor de comanda de rezerva fixe si mobile de lucru; realizare dispozitivelor de lupta pentru apararea obiectivelor, potrivit planurilor intocmite in timp de pace; schimbarea frecventelor de lucru radio si radiolocatie; pregatirea munitiei de artilerie, mitraliere, rachete, etc.

Toate aceste detalii, referitoare la activitatile Marilor Unitati si Unitati si formatiunilor in aplicarea indicativului (…) regasesc in jurnalele actiunilor de lupta depuse la dosar.

Alarma de lupta partiala presupune o serie de activitati complexe care impun o conducere ferma, o organizare ireprosabila, o pregatire si disciplina desavarsite.
Prin insasi natura acestei institutii, conducerea armatei este unica si se realizeaza prin intermediul ordinului (se da ordinul, se transmite, se executa, se raporteaza executarea acestuia). Transmiterea ordinelor se face pe cale ierarhica, de la ministru pana la unitati si subunitati, aceasta fiind o obligatie a comandamentelor si sefilor militari.
Pana la data de 22 decembrie 1989, ora 12,00 comanda armatei era asigurata, potrivit Legii 5/1969 de Consiliul Apararii Republicii Socialiste Romania, dar in mod nejustificat ancheta nu si‐a propus si pe cale de consecinta nu a stabilit cine a preluat comanda armatei la data de 22 decembrie 1989.
Asa cum rezulta din cronologia evenimentelor expusa anterior, la ora 10,00 generalul Victor Stanculescu fusese numit in fapt de Nicolae Ceausescu in functia de ministru al Apararii Nationale, numire care nu s‐a concretizat intr‐un act oficial. Generalul Victor Stanculescu a exercitat insa comanda armatei, dovada fiind ordinul de retragere a armatei in cazarmi (….).

Ancheta nu stabileste si nici nu si‐a propus sa stabileasca cine anume trebuia sa exercite comanda armatei si cine a exercitat‐o efectiv, luand in considerare numirea generalului Victor Stanculescu in functia de ministru al Apararii Nationale, revenirea generalului Stefan Gusa, seful Marelui Stat Major al Armatei de la Timisoara in ziua de 22 decembrie, demisia guvernului Dascalescu, difuzarea informatiei potrivit careia generalul Nicolae Militaru a preluat comanda armatei.
In ierarhia militara regula de baza la toate nivelele este aceea potrivit careia atunci cand comandantul este scos din lupta preia comanda primul‐loctiitor sau cel mai mare in grad.
Daca pana la demisia guvernului Dascalescu am putea accepta faptul ca generalul Victor Stanculescu a exercitat legal functia de ministru al Apararii Nationale, dupa acest moment conducerea armatei trebuia preluata de prim‐adjunctul ministrului Apararii Nationale si seful Marelui Stat Major, generalul Stefan Gusa. De altfel acesta, impreuna cu generalul Iulian Vlad, dupa instituirea Comandamentului militar unic, au incercat sa asigure conducerea opratiilor militare din sediul Comitetului Central. (…)

Ancheta nu stabileste momentul in care generalul Nicolae Militaru preia in fapt conducerea armatei si in ce temei. Dupa cum am expus anterior, anuntul referitor la preluarea conducerii armatei de catre acesta fusese facut inca de la ora 14,45 la Televiziune (…)
Niciuna din persoanele din comanda armatei nu a fost audiata cu privire la aceste aspecte, iar la dosar nu exista nici un document al Ministerului Apararii Nationale, incluzand aici Marele Stat Major al Armatei care sa confirme sustinerile procurorilor militari.
E adevarat ca ordinele au fost transmise in cea mai mare parte telefonic, dar in cadrul fiecarei unitati militare, inclusiv Ministerul Apararii Nationale, era obligatorie intocmirea registrului notelor telefonice, registru in care se consemna atat continutul ordinului, cat si numele si functia celui care l‐a emis, numele si functia celui care l‐a transmis.
Pe de alta parte ancheta nu stabileste in ce conditii preluarea comenzii armatei a fost facuta de ofiteri in rezerva, cati ofiteri in rezerva au fost numiti la conducerea armatei, iar acestia nu au fost identificati.
De asemenea, ancheta nu stabileste daca prin incercarea de izolare a generalilor Gusa si Vlad la sediul Comitetului Central s‐a urmarit divizarea comenzii Ministerului Apararii Nationale.

In ce priveste sustinerea din cuprinsul ordonantei cu privire la „insuficienta si precaritatea mijloacelor de comunicatii, transmisiuni, necesare asigurarii legaturii intre componentii diferitelor dispozitive”, din actele efectuate in cauza rezulta tocmai contrariul. (….)
In egala masura, ancheta nu si‐a propus sa stabileasca si nu a urmarit in ce masura a existat o preocupare pentru asigurarea culegerii informatiilor si obtinerea unor date reale cu privire la situatia din acele momente, in conditiile in care Departamentul Securitatii Statului fusese destructurat, incetandu‐si activitatea, iar unitatile de contrainformatii militare fusesera trecute in subordinea Ministerului Apararii Nationale.
Unele unitati militare, precum si Marile Unitati ale armatei aveau in structura lor subunitati sau grupe de cercetare in adancime si diversiune, care puteau sa efectueze prin oameni special antrenati diverse actiuni de informare, necesare pentru elaborarea planului de actiune. (….)
Desi ordonanta retine existenta razboiului radio‐electronic, ea se rezuma la a mentiona faptul ca acesta a „amplificat starea de psihoza si incertitudine creata in randul militarilor si populatiei civile”, dar nu raspunde unor intrebari firesti privind scopul acestui razboi, necesitatea declansarii acestuia, scopul urmarit, si nu au fost identificati cei care l‐au dispus si pus in executare.
Astfel, in seara zilei de 22 decembrie, dupa anuntarea constituirii noii puteri politice (CFSN) a fost declansata diversiunea radio‐electronica, simultan cu declansarea actiunii terorist diversioniste terestre. Aceste actiuni s‐au desfasurat simultan si au avut intensitatea maxima pana pe 25 decembrie 1989, data la care a fost executat Nicoae Ceausescu. (….)

Avand in vedere cele expuse anterior devine de necontestat faptul ca incepand cu data de 17 decembrie 1989 si pana la retragerea trupelor armatei in cazarmi, Romania s‐a aflat in fapt in stare de razboi, pentru toate institutiile cu atributii in privinta asigurarii ordinii publice si sigurantei nationale existand reprezentarea ca ne aflam in pragul unei iminente invazii cu trupe terestre si desant aerian si naval. (….)
Este de notorietate faptul ca razboiul psihologic este un insotitor permanent al oricarui tip de razboi. Nu exista un razboi psihologic in sine, el este o componenta a razboiului in general, a confruntarii, iar efectele lui vizeaza slabirea capacitatii de actiune si de reactie a inamicului, zdruncinarea moralului si a convingerilor sale, cresterea vulnerabilitatii sale si, pe aceasta cale, facilitatea actiunilor indreptate impotriva lui.
Razboiul mediatic este in general principalul mijloc al razboiului psihologic, in special televiziunea. In cauza exista indicii cu privire la faptul ca actiunile aeriene, navale si terestre au fost precedate si s‐au desfasurat pe fondul unui intens razboi psihologic cu o persistenta diversiune informationala in care mijloacele mass media, radio si TV au avut un rol deosebit de activ.
Or, ancheta nu stabileste ‐ nici nu si‐a propus acest lucru – daca exista o legatura intre evenimentele care s‐au soldat cu pierderi de vieti omenesti, mai ales din randurile trupelor de securitate si mesajele care au fost difuzate la Televiziune si Radio.
Spre exemplu, in noaptea de 22/23 decembrie, pe postul national de televiziune s‐a transmis in mod repetat ca o coloana de camioane cu teroristi se intreapta spre Aeroportul Otopeni, urmarea fiind aceea ca cele doua camioane in care se aflau subunitati de securitate de la Campina au fost intampinate cu foc de dispozitivul de aparare al aeroportului, 50 de militari fiind ucisi, 13 raniti.
Un alt exemplu priveste anunturile facute de persoane neidentificate, care dublau anunturile lui Teodor Brates, legate de generalii Constantin Nuta si Mihalea Velicu, precum si de trupele USLA. In ambele situatii numele persoanelor/Unitatii Speciale de Lupta Antiterorista sunt rostite de personaje care nu apar pe ecran, dar intaresc cele spuse de crainic.
In seara zilei urmatoare, elicopterul in care se afla generalul Constantin Nuta se prabuseste in mod misterios in apropiere de Alba Iulia, iar trupele USLA devin tintele unor atacuri salbatice.
Una din regulile de baza in caz de conflict armat este aceea a introducerii cenzurii in ceea ce priveste informatiile difuzate pe canalele media. (….)

Ancheta nu a reusit si nici nu si‐a propus sa identifice persoanele din cadrul comandamentului militar, nu a stabilit ce atributii aveau acestea, daca printre aceste atributii se regaseau si cele legate de instituirea cenzurii; nu s‐a stabilit identitatea persoanei/persoanelor care au decis infiintarea acestui comandament; nu s‐a stabilit cine erau cei care furnizau informatiile celor care ulterior le transmiteau pe post; cum se primeau aceste informatii, daca erau verificate/cine le verifica si cum, in cazul in care nu erau verificate, de ce, in conditiile in care liniile telefonice si comunicatiile in general functionau perfect (…)
Incidentele care au inceput in jurul orei 18,00 in ziua de 22 decembrie si care s‐au desfasurat cu intensitate maxima in noptile de 22/23 si 23/24 decembrie, s‐au concentrat atat in Bucuresti cat si in alte localitati in jurul unor obiective de importanta deosebita. In cele mai multe cazuri, incidentele au fost precedate de anunturi facute la Televiziune sau Radio referitoare la atacuri „teroriste”.(…)

Din cele expuse anterior rezulta indicii in sensul unei versiuni de ancheta pe care in mod nejustificat procurorii militari nu au avut‐o in vedere si anume aceea potrivit careia in mod deliberat, persoane ramase neindentificate, au incercat astfel dezorganizarea conducerii militare la toate nivelurile prin intermediul unor ordine, rapoarte si informatii false, prin raspandirea unor zvonuri privind interpretarea miscarii unor forte ca fiind teroriste, care sa duca la conflicte reciproce urmand sa aiba ca rezultat foarte multe victime, morti si raniti (M.Ap.N.‐ USLA, Aeroportul Otopeni, Sibiu etc.), precum si raspandirea unor zvonuri care sa creeze confuzie si panica in randurile populatiei.
Din actele si lucrarile dosarului rezulta indicii in sensul ca s‐a incercat crearea aparentei unui razboi civil, in conditiile in care mijloacele mass‐media vehiculau, la acea data numarul de 60.000 morti (…)
Daca perioada 17 – 22 decembrie, ora 12,00 nu pune probleme referitoare la exercitarea puterii de stat in Romania, pentru perioada de dupa 22 decembrie ancheta nu stabileste si nici nu si‐a propus sa stabileasca daca a existat o astfel de structura, desi potrivit art.2 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului avea o astfel de obligatie.
Astfel jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului prevede ca statul este obligat sa dispuna o ancheta efectiva si independenta cu privire la imprejurarile in care s‐a produs decesul unei persoane, nu numai atunci cand acesta s‐a produs ca urmare a utilizarii fortei letale de catre agenti ai statului, ci si atunci cand agenti ai statului doar poarta raspunderea pentru producerea decesului (Cauza Erikson contra Italiei).

De asemenea CEDO a statuat faptul ca statele nu trebuie doar sa se abtina de la a cauza in mod ilegal moartea unei persoane, dar trebuie si sa ia masurile necesare in vederea salvgardarii vietii celor aflati in jurisdictia sa. Esecul in a salvgarda viata persoanei atrage obligatia statului de a desfasura o ancheta efectiva cu privire la imprejurarile care au condus la deces (Cauza McCann si altii impotriva Regatului Unit si Cauza Powell impotriva Regatului Unit).
In acest context, stabilirea existentei sau inexistentei unei structuri/unui organism care a exercitat puterea de stat, fie numai si prin exercitarea unui control efectiv al agentilor statului implicati in moartea manifestatilor in aceasta perioada este necesara pentru a se putea identifica persoanele responsabile pentru atingerea adusa valorilor protejate de legea penala.
Procurorii militari afirma cu valoare de adevar faptul ca in perioada 22‐27 decembrie nu a existat un organism/o structura care sa exercite puterea de stat intrucat numai in ziua de 27 decembrie a fost publicat in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, Decretul‐lege nr.2 al CFSN privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvarii Naţionale şi a consiliilor teritoriale ale Frontului Salvarii Naţionale.
Dupa cum rezulta din scurta cronologie a evenimentelor pe care am prezentat‐o, in ziua de 22 decembrie 1989, undeva in jurul orei 17,00, s‐a constituit Consiliul Frontului Salvarii Nationale, care a preluat puterea de stat incepand chiar din acel moment, sub protectia armatei si a exercitat‐o continuu, in toata perioada pana la constituirea formala a acestui organism, in data de 27 decembrie si dupa aceea, pana la organizarea alegerilor din mai 1990, alegeri pe care aceasta formatiune politica le‐a si castigat.

Cele de mai sus rezulta din urmatoarele:

a)Comunicatul catre tara al Consiliului Frontului Salvarii Nationale din seara zilei de 22 decembrie, in care se precizeaza clar ca din acel moment se dizolva toate structurile de putere ale regimului Ceausescu, guvernul este demis (desi Guvernul Dascalescu demisionase deja, prin declaratia facuta de Constantin Dascalescu in balconul cladirii Comitetului Central) si intreaga putere de stat este preluata de Consiliul Frontului Salvarii Nationale.
Acest comunicat a fost publicat chiar in ziua de 22 decembrie 1989 in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.1.
In cuprinsul sau se precizeaza expres faptul ca „acest comunicat este o prima forma de platforma‐program a noului organism al puterii de stat din Romania.”

b)Numirea, de catre presedintele CFSN, Ion Iliescu, la data de 23 decembrie, in calitate de ministru al Apararii Nationale a generalului colonel Nicolae Militaru si inlocuirea, la data de 24 decembrie, a generalului maior Stefan Gusa de la comanda Marelui Stat Major al Armatei, cu generalul Vasile Ionel.
Numirea generalului Militaru la conducerea Ministerului Apararii Nationale a fost comunicata Marelui Stat Major al Fortelor Armate ale URSS si comandantului Fortelor Armate Unite al Tratatului de la Varsovia, de unde rezulta ca aceasta structura de putere fusese recunoscuta oficial ca noua putere din Romania cel putin in tarile membre ale Tratatului de Varsovia (….)
Trebuie remarcat faptul ca in perioada 22‐27 decembrie in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, au fost publicate comunicate ale noii structuri de putere din Romania. Partea I a Monitorului Oficial este consacrata actelor emise de puterea de stat sau de organele abilitate de puterea de stat sa asigure executarea unor legi.
In aceste conditii apreciez ca, desi formal, Consiliul Frontului Salvarii Nationale a exercitat puterea incepand cu data de 27 decembrie, in fapt, aceasta structura, al carei lider a fost recunoscut ca fiind Ion Iliescu inca din primele momente ale evenimentelor din ziua de 22 decembrie 1989, a exercitat puterea de stat in Romania din chiar momentul constituirii sale, in ziua de 22 decembrie 1989.
Exista in dosarul de urmarire penala marturii, cat si rapoarte ale cadrelor Ministerului de Interne din care rezulta ca inca din ziua de 22 decembrie, incepand cu ora 16,00, s‐au constituit structuri teritoriale ale Frontului Salvarii Nationale care au preluat puterea la nivel local, subordonandu‐se celei de la nivel central. (…)
Procurorii nu au valorificat informatii importante furnizate de actele efectuate in cauza. (…)

C. Obligatia statului de a face o ancheta efectiva
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat ca obligatia procedurala ce decurge din art.2 al Conventiei cere realizarea unei anchete efective atunci cand recurgerea la forta, in special de catre agentii statului, a dus la uciderea unei persoane. 9
Este vorba de o examinare imediata, completa, impartiala si profunda a circumstantelor in care au fost comise crimele, pentru a putea realiza identificarea si sanctionarea persoanelor raspunzatoare. Este o obligatie de mijloace, nu de rezultat. Autoritatile trebuie sa fi luat masuri rezonabile pentru a asigura obtinerea probelor cu privire la faptele respective. In acest context, o cerinta de celeritate si diligenta rezonabila este implicita. (Cauza Issaieva si altii impotriva Rusiei si Cauza Asociatia 21 Decembrie 1989 impotriva Romaniei)
De asemenea, in hotararea pronuntata in cauza Silih impotriva Sloveniei, Curtea a stabilit ca in cazul in care obstacole sau dificultati impiedica evolutia unei anchete intr‐o situatie deosebita inseamna ca reactia prompta a autoritatilor este capitala pentru pastrarea increderii publicului si adeziunea la statul de drept.
Orice carenta a anchetei care ii slabeste capacitatea de stabilire a circumstantelor spetei sau de identificare a persoanelor raspunzatoare risca sa conduca la concluzia ca nu prezinta nivelul de eficienta necesar. (Cauza El Masri impotriva „Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei”) Curtea a hotarat ca obligatia procedurala care decurge din art.2, precum si cea care decurge din art.3, continua sa se aplice si atunci cand conditiile de securitate sunt dificile, inclusiv intr‐un context de conflict armat. Chiar daca faptele aflate la originea obligatiei de cercetare au loc intr‐un context de violente generalizate si anchetatorii intampina obstacole si constrangeri care impun recurgerea la masuri de cercetare mai putin eficiente sau care intarzie cercetarile, este la fel de adevarat ca art.2 si art.3 impun adoptarea tuturor masurilor rezonabile care pot asigura desfasurarea unei anchete efective si independente. (Cauza Al Skeini si altii impotriva Regatului Unit, cauza Mocanu si altii impotriva Romaniei)
Ancheta trebuie sa fie temeinica, ceea ce inseamna ca autoritatile trebuie intotdeauna sa faca eforturi serioase pentru a descoperi ce s‐a intamplat si nu trebuie sa se bazeze pe concluzii pripite sau nefondate pentru a incheia ancheta. (Cauza El Masri impotriva impotriva „Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei”) (…)

Prezenta cauza a fost inregistrata pe rolul Sectiei Parchetelor Militare in anul 1990. Desi obiectul nu il constituie toate faptele savarsite in decembrie 1989 acesta este totusi de cel mai important dosar care trateaza aceste evenimente.

In perioada 1990‐1998, in dosarul 97/P/2990 cat si in celelalte 136 de dosare conexate la acesta, au fost audiati circa 5000 de martori si peste 700 de parti vatamate.
In perioada 2004‐2009, perioada in care cauza s‐a aflat in instrumentarea Sectiei Parchetelor Militare, au fost audiate in cauza peste 13.000 de persoane in calitate de martori sau parti vatamate, numar care este aproape identic cu numarul de adeverinţe eliberate de Secţia Parchetelor Militare spre a servi la preschimbarea certificatelor de revoluţionar. Multe din persoanele audiate in aceasta perioada fusesera audiate si anterior (1990‐1993), iar depozitiile acestora au un caracter general privind evenimentele din decembrie 1989, fara a se tinde catre stabilirea unei anumite situatii de fapt.
In perioada 6 martie 2008 – 11 februarie 2014 cat pe rolul Sectiei de urmarire penala si criminalistica din cadrul Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie s‐au aflat cele doua dosare ce vizau problematica evenimentelor din decembrie 1989, iniţial dosarele nr.270/P/2008 si 706/P/2011, conexate ulterior sub nr.270/P/2008, au fost audiate in calitate de martor un numar de 9 persoane.
S‐au efectuat si o serie de acte in vederea realizarii procedurilor solicitate de C.E.D.O. in cauza Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii impotriva Romaniei. S‐a purtat corespondenta cu membri ai asociatiilor de revolutionari si s‐au formulat raspunsuri la solicitarile acestora referitoare la eliberarea adeverintelor de revolutionari.(….)


In cele mai multe din cazurile in care este vorba despre decesul unor persoane nu au fost facute autopsii, fara sa existe vreo justificare pentru neefectuarea acestora. Rapoartele de constatare medico‐legala sunt, in general, foarte sumare.
Este adevarat ca datorita circumstantelor in care s‐au petrecut evenimentele, cercetarea la fata locului nu era posibila in cele mai multe dintre situatii, dar in cauza nu s‐au efectuat nici alte activitati absolut necesare stabilirii cauzelor deschiderii focului in fiecare caz in patrte.
Nu a fost recuperata munitia cu care s‐a tras atat asupra persoanelor decedate sau ranite, fara ca la dosar sa existe vreo justificare in acest sens.

Putinele expertize balistice efectuate nu au stabilit decat tipul munitiei folosite precum si tipurile de arma care o utilizeaza, dar armele cu care s‐a tras efectiv nu au fost identificzte, pe cale de consecinta nici tragatorii; nu au fost identificate toate fortele militare sau civile participante la reprimarea manifestantilor.
Cele mai multe dintre audierile persoanelor care ar fi putut furniza informatii utile si pertinente sunt sintetice, unele de‐a dreptul formale.
De asemenea, procurorii nu au valorificat informatiile furnizate de impresionanta literatura care se refera la aceste evenimente, in multe din aceste carti fiind prezentate documente si marturii extrem de importante in economia anchetei.
Procurorii nu facut nici un demers in vederea declasificarii documentelor care au stat la baza elaborarii Raportul comisiei senatoriale privind actiunile desfasurate in Revolutia din decembrie 1989, in conditiile in care aceasta comisie a efectuat mii de audieri si a solicitat si obtinut documente care privesc aceste evenimente atit de la Ministerul Apararii Nationale si Ministerul de Interne, cat si de la Serviciul Roman de Informatii. Parte din stenogramele audierilor efectuate de aceasta comisie si fragmente din documentele prezentate de institutiile statului in fata acesteia au fost publicate in multe din cartile aparute in cei 26 de ani care au trecut de producerea evenimentelor.

Desi Serviciul Roman de Informatii a intocmit un document amplu referitor la evenimentele din decembrie 1989, acesta nu se regaseste in dosarul de urmarire penala si nici nu rezulta ca s‐ar fi facut vreun demers in vederea obtinerii acestuia.
De asemenea, nu au fost facute demersuri in vederea obtinerii unor documente extrem de importante din arhivele unor autoritati/institutii publice. (….)
In cauza nu s‐a facut o situatie (analiza) privind activitatea tuturor fortelor indiferent de repartizarea lor in teritoriu si modul in care acestea au actionat, perioada, efectivele, tehnica, comunicatiile, comanda, etc., aspecte care rezulta din jurnalele actiunilor de lupta, documente care nu au fost atasate cauzei decat in foarte mica masura.
Nu exista date referitoare la diversiunea radio‐electronica, in sensul ca nu s‐a stabilit cine detinea tehnica necesara efectuarii unei astfel de diversiuni; nu s‐a solicitat opinia unor experti militari in domeniul radio‐electronic, nu s‐a facut o analiza tactica a operatiilor desfasurate pe teritoriul Romaniei. (...)
In aceste conditii apreciez ca modul in care s‐a desfasurat ancheta nu raspunde exigentelor Curtii Europene a Drepturilor Omului in ceea ce priveste obligatia statului de a efectua o ancheta efectiva.

D. Consideratii cu privire la infractiunile analizate in ordonanta procurorilor militari

a. infractiunea de propaganda pentru razboi:
Reglementata in Codul penal din 1968 in Titlul XI, referitor la infractiuni contra pacii si omenirii (art.356), in Noul Cod penal, infractiunea este reglementata in Titlul X, referitor la infractiuni contra securitatii nationale (art.405), dar fara modificari substantiale in ce priveste continutul constitutiv.
In raport de situatia de fapt din decembrie 1989, apreciez ca este posibila existenta acestei infractiuni in varianta raspandirii de stiri tendentionase sau inventate in scopul provocarii unui raboi de agresiune, intrucat prin vehicularea pe posturile nationale de radio si televiziune a unui numar foarte de morti si raniti, atacuri “teroriste” ale fortelor “fidele regimului Ceausescu” coroborat cu solicitarea de ajutor militar sovietic1 este posibil ca s‐a intentionat a se provoca interventie militara din exterior sub pretextul “restabilirii ordinii”, ceea ce ar fi insemnat practic declansarea unui razboi de agresiune impotriva tarii noastre.

b.infractiunea de genocid:
Diferenta de reglementare intre Codul penal din 1968 (art.357) si Noul Cod penal (art.438) este nesemnificativa.
In noua reglementare a fost emininata notiunea de “colectivitate”, pastrandu‐se numai notiunea de “grup”, dar acest lucru nu conduce la restrangerea sferei de reglementare intrucat cele doua notiuni sunt practic sinonime.
Daca notiunea de “colectivitate” reprezinta “un grup de oameni care traiesc si muncesc in comun”, grupul national, etnic, rasial, religios are o caracteristica in plus, el reprezentand o comunitate de persoane intre care exista o legatura nationala, etnica, rasiala, religioasa.
In ipoteza in care in cauza se dovedeste ca atat diversiunea terorist‐terestra, cat si cea radio‐electronica (aeriana si navala) si psihologica aveau drept scop crearea unui conflict armata‐securitate, armata‐armata si ulterior determinarea unei interventii militare externa in scopul de a se produce un numar cat mai mare de victime (60.000 potrivit informatiilor difuzate de mijloacele media), justificand astfel preluarea puterii de catre structura nou constituita, si descurajand astfel orice alta forma de opozitie, in cauza se poate retine infractiunea de genocid.
Scopul generic al infractiunii nu exclude si existenta simultana a unor scopuri imediate ale respectivelor actiuni (scopul de a conserva puterea de stat in mainile celor care o acaparasera).
Este adevarat ca Inalta Curte de Casatie si Justitie, solutionand anterior cateva cauze ce au avut ca obiect evenimentele din decembrie a stabilit ca participantii la protestele din decembrie 1989 au fost raspanditi pe intreg teritoriul tarii si au facut parte din medii eterogene astfel ca nu pot fi caracterizati ca facand parte dintr‐o colectivitate sau dintr‐un grup.
Inalta Curte de Casatie si Justitie nu este tinuta de practica sa anterioara mai ales in conditiile in care nu s‐a pronuntat un recurs in interesul legii in acest sens.
Opinam in sensul ca, in conditiile in care prin “grup national” se intelege o comunitate de persoane intre care exista o legatura nationala, cat si fata de prevederile art.1 din Constitutia Romaniei, populatia Romaniei poate fi caracterizata ca fiind un grup national.
O eventula incadrare juridica a unei astfel de fapte in infractiunea de omor calificat, in forma tentativei sau forma consumata nu poate fi primita intrucat prezumtivii autori nu au avut decat reprezentarea generica a viitoarelor victime, morti si raniti, ca elemente componente ale populatiei Romaniei2, neexistand vreun criteriu unitar al selectiei victimelor sau potentialelor victime, fiind ucise sau ranite persoane care nici macar nu au participat la acele evenimente.

c.infractiunea de tratamente neomenoase:
Desi in Noul Cod penal nu se regaseste o infractiune cu aceeasi denumire, faptele prevazute in art.358 din Codul penal din 1968 sunt incriminate in Codul penal in vigoare in infractiunile prevazute de art.439 si 440.
Faptele incriminate in infractiunea prevazuta de art.439 Cod penal corespund celor din art.7 al Statutului Curtii Penale Internationale3, ratificat de Romania prin Legea nr.111/2002.
Potrivit art.7 paragraful 2 din acest Statut, prin atac indreptat impotriva unei poplatii civile se intelege comiterea multipla de acte dintre cele mentionate in paragraful 1 impotriva oricarei populatii civile, in aplicarea sau in sprijinirea politicii unui stat ori a unei organizatii avand ca scop un asemenea atac.
Curtea Europeana a definit pentru prima data tratamentele inumane, in cauza Irlanda impotriva Regatului Unit (1978). Acestea au fost definite ca fiind acte savarşite cu intenţia de a cauza suferinţe intense victimei şi care provoaca victimei leziuni sau suferinţe fizice şi morale susceptibile sa produca puternice tulburari psihice.
Fapta de tratamente neomenoase, contrar opiniei procurorilor militari, nu presupune in mod obligatoriu o situatie de conflict armat, dovada fiind reglementarea expresa a savasirii faptei in timp de razboi, in alin.(3) al art.358 din Codul penal din 1968.4
Din modul de reglementare rezulta in mod expres ca faptele mentionate, alternativ, drept elemente materiale ale laturii obiective a infractiunii realizeaza continutul constitutiv al acesteia si cand acestea sunt indreptate impotriva oricarei alte persoane cazute sub puterea adversarului, fara a face vreo distinctie dupa cum comiterea lor are loc in vreme de razboi sau in timp de pace.
Spre exemplu, situatia de conflict ‐ existenta raportului de adversitate ‐ ca situatie premisa, poate exista si intre autoritatile statale si manifestantii pasnici5 sau intre autoritatile statului totalitar si opozantii politici6. Tine doar de circumstantele concrete ale savarsirii faptelor incadrarea lor in infractiunea de tratamente neomenoase sau crime impotriva umanitatii, dupa caz.

d.distrugerea unor obiective si insusirea unor bunuri si distrugerea, jefuirea sau insusirea valorilor culturale:
Cele doua infractiuni, incriminate in Codul penal din 1968 in art.359 si 360 se regasesc in prezent in prevederile art.441 Cod penal.
Ambele infractiuni prevazute in Cod penal din 1968 cat si infractiunea prevazuta de art.441 Cod penal, presupun drept cerinta esentiala sau situatie premisa, existenta unui conflict militar. Am demonstrat anterior ca incepand cu data de 17 decembrie si pana la retragerea armatei in cazarmi, Romania s‐a aflat in fapt in stare de razboi, astfel ca procurorii militari in mod gresit au apreciat ca nu sunt indeplinite conditiile pentru existenta acestor infractiuni.
Potrivit Curtii Europene a Drepturilor Omului, manipularea incadrarii juridice a evenimentelor intr‐un litigiu de asemenea complexitate, astfel incat acestea sa faca obiectul unor termene de prescriptie, care nu ar fi fost aplicabile daca aceste evenimente ar fi fost incadrate corect, contravine insusi obiectului si scopului art.2 si 3

E.Scurte consideratii cu privire la prescriptie
Fireste ca fara o corecta retinere a situatiei de fapt, in consecinta fara o corecta incadrare juridica data faptelor din prezenta cauza, orice discutie referitoare la prescriptie este prematura.
Voi face insa cateva scurte consideratii avand in vedere sustinerile procurorilor militari referitoare la interventia prescriptiei in prezenta cauza.
Potrivit dispozitiilor art.123 din Codul penal din 1968, cursul termenului prescriptiei raspunderii penale se intrerupe prin indeplinirea oricarui act care, potrivit legii, trebuie comunicat invinuitului sau inculpatului in desfasurarea procesului penal.
Intreruperea cursului prescriptiei produce efecte fata de toti participantii la infractiune, chiar daca actul de interupere priveste numai pe unii dintre ei.

Potrivit art.124 din Codul penal din 1968, prescriptia inlatura raspunderea penala oricate intreruperi ar interveni, daca termenul de prescriptie prevazut pentru infractiunea respectiva este depasit cu inca jumatate.
Dispozitiile legale invocate se regasesc in art.155 din Noul cod penal.
In cauza, prin rezolutia nr.97/P/1990 din 7 decembrie 2004 a Sectiei Parchetelor Militare s‐a dispus inceperea urmaririi penale, sub aspectul savarsirii infractiunilor prevazute de art.174, art.175, art.176, art.356, art.357, art358, art.359, art.360, art.361 din Codul penal din 1968, precum si pentru tentativa, complicitate, instigare, participatie improprie la infractiunile mentionate, fata de (...) Prin rezolutia nr.97/P/1990/2008 din 22 august 2008, procurorul militar sef al Sectiei Parchetelor Militare a dispus infirmarea in parte a rezolutiei nr.97/P/1990 din 7 decembrie 2004, numai in ceea ce priveste inceperea urmaririi penale impotriva (...)
Prin Rezolutia nr.406/C/1147/II/2/2009 din 9 aprilie 2009, procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie a infirmat partial rezolutia nr.97/P/1990 din 7 decembrie 2004, anume in ceea ce priveste inceperea urmaririi penale fata de (...)Prin rezolutia nr.4374/II/2009 din 5 octombrie 2009, procurorul militar sef al Sectiei Parchetelor Militare a infirmat partial rezolutia nr.97/P/1990 din 7 decembrie 2004, numai in ceea ce priveste inceperea urmaririi penale fata de invinuitii care aveau calitatea de militar la data savarsirii faptei.
Astfel in cauza nu a fost infirmata rezolutia nr.97/P/1990 din 7 decembrie 2004 a Sectiei Parchetelor Militare in ceea ce priveste inceperea urmaririi penale fata de (...) O eventuala sustinere potrivit careia prin rezolutia nr.406/C/1147/II/2/2009 din 9 aprilie 2009, procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie a inteles sa infirme inceperea urmaririi penale fata de toti invinuitii care nu aveau calitatea de militar la data savarsirii faptelor nu poate fi primita in conditiile in care din 16 astfel de invinuiti, masura a fost infirmata cu privire la numai 10 dintre acestia, astfel ca o eventuala omisiune nu poate intra in discutie.
De asemenea, nu poate intra in discutie nici existenta vreunei erori materiale, intrucat atat in considerentele rezolutiei procurorului general cat si in dispozitivul acesteia sunt mentionate exact aceleasi persoane.

Existenta unei omisiuni sau erori nu poate fi primita cu atat mai mult cu cat procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie ar fi putut infirma in totalitate, din oficiu, inca de la acea data (9 aprilie 2009) rezolutia de incepere a urmaririi penale din 7 decembrie 2004. Or, infirmarea rezolutiei in ce priveste invinuitii care aveau calitatea de militar a fost dispusa numai la data de 5 octombrie 2009.
Rezolutia prin care se dispune inceperea urmaririi penale intra in categoria actelor care trebuie comunicate invinuitului in intelesul art.123 din Codul penal din 1968, potrivit art.6 paragraful 3 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, astfel ca in cauza cursul prescriptiei a fost intrerupt la data de 7 decembrie 2004.
Curtea Constitutionala, in considerentele deciziei nr.148 din 17 martie 2015, a stabilit ca, potrivit art.123 alin.(1) din Codul de procedura penala din 1968, „institutia prescriptiei raspunderii penale consta in stabilirea unui termen care trebuie sa curga in mod netulburat si in interiorul caruia fie autorul faptei nu a fost tras la raspundere penala, fie nu s‐a incercat tragerea la raspundere penala. Doar in aceste conditii uitarea faptei se poate realiza. Daca insa, in acel interval s‐a incercat tragerea la raspundere penala, uitarea sociala nu mai poate avea loc, iar prescriptia nu mai poate curge netulburat. Aceste cauze de intrerupere sunt constituite de acte de procedura care trebuie comunicate invinuitului sau inculpatului (acte de detinere preventiva, arestarea preventiva, acte de punere sub invinuire, prezentarea materialului de urmarire penala etc.) si, intre ele, se pot regasi si rezolutiile de incepere a urmaririi penale. Aceste cauze de intrerupere produc doua efecte juridice, care constau atat in oprirea curgerii termenului si eliminarea timpului curs, cat si in inceperea curgerii unui nou termen de prescriptie. Prin urmare, numai daca dispare cauza de intrerupere se produce cel de‐al doilea efect juridic, pentru ca odata cu disparitia sa incepe sa curga un nou proces de uitare sociala si, odata cu ea, curgerea unui nou termen de prescriptie.
Din aceasta analiza rezulta ca legiuitorul a urmarit sa dea eficienta unor cauze prin care intrerupe cursul prescriptiei, a caror finalitate proprie consta in asigurarea respectului legalitatii si adevarului in faza de urmarire penala, contribuind la infaptuirea justitiei penale.”
Avand in vedere cele expuse, rezulta ca la data de 23 martie 2012, infractiunile de omor ce fac obiectul prezentului dosar nu erau prescrise.

In aceste conditii se constata ca in prezenta cauza, potrivit dispozitiilor art.121 alin.(2) lit.b) si alin.(3) din Codul de procedura penala din 1968 si art.153 alin.(2) lit.b) si alin.(3) din Codul de procedura penala, pentru infractiunile prevazute de art.188 si 189 Cod penal si al infractiunilor intentionate urmate de moartea victimei, prescriptia nu poate inlatura raspunderea penala.
Pentru motivele expuse anterior, apreciez ca solutia de clasare dispusa de Sectia Parchetelor Militare prin ordonanta nr.11/P/2014 din 14 octombrie 2015 este netemeinica si nelegala, fiind adoptata pe baza unor cercetari incomplete, cu ignorarea unor informatii, date si documente esentiale referitoare la evenimentele din 1989, aspecte care au condus la stabilirea unei situatii de fapt incompleta si sub unele aspecte eronata, pe cale de consecinta la o gresita incadrare juridica data faptelor, toate acestea zadarnicind aflarea adevarului si identificarea tuturor faptuitorilor precum si a faptuitorilor din spatele faptuitorilor.
In aceste conditii, infirmarea in totalitate a ordonantei nr.11/P/2014 din 14 octombrie 2015 reprezinta singurul remediu procesual.
Desi in cauza au fost formulate peste 250 de plangeri impotriva ordonantei analizate, acestea aflandu‐se in prezent pe rolul Inaltei Curti de Casatie si Justitie, chiar si in ipoteza in care s‐ar pronunta solutii de respingere, in cauza nu poate fi invocata autoritatea de lucru judecat, intrucat ordonanta priveste un numar foarte mare de persoane si infractiuni, or fiecare petitionar a reclamat tragerea la raspundere penala a persoanelor care se fac vinovate de infractiunile a caror victima se considera. Astfel a statuat si Inalta Curte de Casatie si Justitie – Sectia penala in dosarul nr.9723/1/2009, in sensul ca “nu ne aflam sub incidenta art.2781 alin.(1) Cod procedura penala, fiind vorba de fapte diferite constand in vatamari personale aduse fiecaruia dintre petitionari”.
Fata de faptul ca in cauza s‐a inceput urmarirea penala fata de (...), care la data evenimentelor avea calitatea de membru al Guvernului (ministru de Interne) si s‐a solicitat cercetarea numitului (...), care, la randul sau, avea calitatea de membru al Guvernului (ministru al Apararii Nationale), urmeaza ca, in temeiul dispozitiilor art.40 alin.(1) Cod procedura penala, dosarul sa fie trimis de indata judecatorului de camera preliminara al Inaltei Curti de Casatie si Justitie, instanta careia i‐ar reveni competenta sa judece cauza in prima instanta.

Fata de cele expuse, in temeiul dispozitiilor art.64 alin.(3) din legea nr.304/2004 si art.335 alin.(1) si (4) din Codul de procedura penala,
D I S P U N:
1.Din oficiu, infirmarea ordonantei nr.11/P/2014 din 14 octobrie 2015 Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie – Sectia Parchetelor Militare, ca fiind netemeinica si nelegala si redeschiderea urmaririi penale in cauza.
2. Redeschiderea urmaririi penale se supune confirmarii jucatorului de camera preliminara din cadrul Inaltei Curti de Casatie si Justitie caruia ii vor fi transmise de indata ordonanta, impreuna cu dosarul cauzei.
PRIM‐ADJUNCT AL PROCURORULUI GENERAL
Dimitrie Bogdan LICU

 
 

Tu ce parere ai ?


 

Ti-a placut articolul?

Daca informatia ti s-a parut interesanta, distribuie link-ul si prietenilor.