Mastile garii

Scris de | Publicat in 24.02.2014 11:15 | Publicat in NATIONAL | Tipareste pagina

Un oras nu incepe si nu se termina brusc, acolo unde ii apare numele pe pancarta. Iar daca e vorba de Venetia, acum, cat Itala e in timpul Carnavalului, impresia e ca totul se extinde, se dilata, si tine exact pina acolo unde gasesti masti.

Cobori din tren, urci din tren, astepti trenul - pretutindeni cineva are o masca pe fata, in mana, in punga - timizii sau practicii. Chiar am stat anume sa caut de pragul mastilor se termina la iesirea din oras da' de unde!

Mi-aduc aminte, la fiecare intrare cu trenul, in Venetia, de copilaria de la Arad, printre toate acele trenuri, cum stateam chiar in gara, bunicul fiind ceferist. Pe unele dintre ele scria "Venetia Mestre", tot asta aparea si in "Mersul trenurilor", pe care obisnuiam sa-l avem in casa, in fiecare an de alta culoare...

Urmaream statiile ce desparteau Aradul, Romania, de misterioasa Venetie Mestre si statiile intermediare pareau tot atatea trepre spre un paradis de neatins, chiar daca avea un singur lucru mai bun decat cel al legendei: ca exista... Dar parea tot asa de departe de noi.

Ma uitam, pe atunci, cu invidie, respect si uimire la geamurile trenurilor ce plecau de la noi ca sa se avante spre necunoscut, spre frontiera, spre "lumea libera" - oare chiar merge cineva de aici la Venetia Mestre? Oare ce fel de supraoameni sunt aceia? Oare sunt prelungi, transparentizati cumva de misiunea lor de a merge asa de in departare, asa de in frumos?...

Revolutie, granitele permisive, acum, iata, si zborurile low-cost. Si bat iar la portile Venetiei, azi, cind stiu ca nu Mestre e terra ultima, in fapt nici nu bat ci intru direct, fara fast, asa cum as lua tramvaiul dintr-un colt al Timisoarei mele in altul.

Trec Ponte della Liberta, ca de atatea multe alte ori deja, e o chestiune de doua-trei minute sa cobor in Venetia adevarata, locomotivele ce vin din celalalt sens au ciocuri lungi, nici nu mai seamana a locomotive, de ceva vreme, si am senzatia, iar, ca trebuie sa ma ridic la intalnirea cu Serenissima. Iar spaniolii din dreapta mea n-au de unde sa stie de ce strivesc, iar, un bot de lacrima intre pleoape.

Coboram, alung gandurile vechi ca pe-o muscuta, contese urca in trenul de Udine cu care am venit, apar masti diverse, e timpul bucuriilor si al culorilor, ce umplu griurile asteptarii din trecut.

Cu o seara inainte, tot asa, in cele patru minute cat o vesnicie pana pleca trenul de Udine cu care mergeam trei statii, pina la prietena mea, am pandit ferestrele in care vedeam arlechini si colombine.

Gara Santa Lucia, salut de departe statuia Luciei, treptele sunt pline de oameni care... sed... parca e un picnic pepeluza unui colegiu american.

Se picteaza. Se picteaza copii, maturi, batrani, pe fata, pe maini, apar chipuri de printese, de animale, dantelarii ce schimba trasaturile pentru o zi, culori ce te fac parte din Carnaval, devenind tu insuti o masca.

La iesirea din perimetrul garii trecpe langa un grup de inzorzonati cu ziare -presa e prezenta si ea la Carnaval, ma simt... reprezentata. Si trec. Urmeaza alte o mie de povesti. Dar toate incep de acolo, de la gara, cum, si daca vii cu autobuzul, tot pe langa acea gara treci. Dar despre altele, mai incolo.

 
 
 
 

Tu ce parere ai ?


 

Ti-a placut articolul?

Daca informatia ti s-a parut interesanta, distribuie link-ul si prietenilor.