ROMANIA a fost un CAINE care n-a vrut sa renunte la coada. Prin atitudini radicale!...

Scris de Coriolan Onescu | Publicat in 05.12.2015 16:43 | Publicat in NATIONAL | Tipareste pagina

Declaraţia Zilei

”Nu cred ca ne-au facut bine atitudini radicale, de genul ”taierii cozii cainelui dintr-o lovitura” in condiţiile in care ”Cainele” nu era intrebat daca vrea sa renunţe la coada”...

Ion Iliescu, fostul preşedinte al Romaniei, a publicat pe blogul personal un text impresionant, intitulat ”Construcţia democratica a Romaniei”, prin care incearca, din nou, sa se justifice....
Este un text trist pentru un om care a condus Romania mai bine de un deceniu şi jumatate, care influenţeaza şi in prezent societatea romaneasca prin discipolii politici şi nu numai pe care i-a lasat ca moştenire intr-o structura de stat aproape dezintegrata, un individ care a avut o implicare majora intr-un eveniment crucial al istoriei Romaniei care a avut loc la finalul anului 1989.
Este bine ca povestea lui Ion Iliescu sa fie citita integral şi sa ramana integral pentru a fi citita şi judecata şi mai tarziu, cand noile generaţii vor reuşi sa priveasca in urma şi sa-l judece pe Ion Iliescu la adevarata lui dimensiune...

Mulţi ar fi tentaţi sa creada ca 22 decembrie 1989 a insemnat momentul reconstrucţiei democraţiei romaneşti. Ca sa reconstruieşti presupune sa fi existat o construcţie democratica reala in Romania interbelica. Cea existenta, extrem de şubreda, s-a prabuşit odata cu instaurarea dictaturii carliste. Nu aveam ce reconstrui, spre deosebire de cehoslovaci, spre pilda, care au o tradiţie democratica solida, lucru care le-a permis o tranziţie liniştita, şi o desparţire la fel de liniştita in doua state, Cehia şi Slovacia, dupa ieşirea din comunism. Ungaria şi Polonia, ţari nu foarte democratice in interbelic, au avut şansa unui lung, e drept, şi deloc simplu, proces de construcţie democratica, fie şi numai la nivel mental, dupa revolta din 1956, din Ungaria, şi dupa apariţia Solidaritaţii, in Polonia.

        CFSN, o construcţie politica, aparuta pe vidul de putere de dupa fuga cuplului Ceauşescu, era o soluţie pe termen foarte scurt. Toţi eram conştienţi de asta. Era nevoie de o soluţie politica stabila, ce nu putea sa rezulte decat in urma unor alegeri libere, in condiţii de pluralism politic. Primele doua puncte din Comunicat, care poate fi considerat certificatul de naştere al Romaniei democratice, stipulau:

Abandonarea rolului conducator al unui singur partid şi statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernamant.
Organizarea de alegeri libere in cursul lunii aprilie.
La sfarşitul lunii decembrie 1989, mai precis pe 31 decembrie 1989, a fost publicat un Decret Lege al CFSN, prin care pluralismul politic capata consacrare legala. El prevedea libertatea de infiintare a partidelor politice, in condiţii extrem de puţin constrangatoare. Era nevoie de existenţa a numai 251 de membri. Era un prim pas pentru structurarea vietii politice romanesti post-decembristepe baze pluraliste.

In cursul lunii ianuarie 1990 şi-au facut apariţia 30 de partide , inclusiv cele trei partide istorice : PNŢ-cd, PNL şi PSD, ca şi FSN. La 1 februarie 1990, la o reuniune cu reprezentanţii partidelor existente, s-a constituit CPUN (Consiliul Provizoriu de Uniune Naţionala), care a funcţionat ca un preparlament şi care , impreuna cu guvernul a asigurat organizarea primelor alegeri libere de la 20 mai 1990.

        Cineva ma acuza, acum cateva zile, in pofida acestor fapte, ca ”resping ideea de pluralism politic”, ca ”sunt inapt pentru democraţie şi dialog”. Acuzele sunt doar una dintre consecinţele acestui proces parşiv de rescriere a istoriei, care manipuleaza conştiinţe, mai ales in randul celor care nu cunosc, şi nu au trait acele evenimente. Nu-mi face placere sa reiau aceste lucruri, dar o spun extrem de deschis: din cauza acestor manipulari ordinare, şi dintr-o lipsa de educaţie civica, riscam sa ne indreptam catre un nou eşec democratic,cu efecte multiple asupra vieţii publice şi a climatului social.

In ce ma priveşte, raman legat de PSD, şi de istoria sa postrevoluţionara – de la FSN, la FDSN, PDSR, PSD. Am chiar nişte responsabilitaţi faţa de toţi aceia care au crezut şi cred in PSD, un partid de stanga, social-democrat, aparator al intereselor celor mulţi.

        Anul 1990 şi urmatorii au fost ani extrem de tensionaţi, plini de confruntari şi conflicte, politice, dar şi sociale. Da, au fost lupte pentru putere. Normale, pana la un punct. Nu era obligatoriu ca ele sa conduca la violenţe. Dar, au fost astfel de evenimente regretabile, şi asta pentru ca aceia care ma acuza acum ca nu am apetenţa pentru ”dialog”, atunci l-au refuzat sistematic, preferand soluţiile de forţa.

Evident, atitudinea lor de atunci, care se insinueaza din nou in sistemul politic actual, contrasteaza radical cu ceea ce s-a intamplat in dezbaterile din CPUN. El a fost, pe de o parte, o structura pre-parlamentara, care a putut funcţiona tocmai pentru ca acolo era privilegiat dialogul, şi in acelaşi timp un loc unde s-a gandit viitorul Romaniei, ca democraţie. Acolo s-au prefigurat instituţii politice şi s-au formulat principiile care au stat la baza noii Constituţii.

        Nu am refuzat niciodata dialogul. Mai mult, l-am privilegiat. Ştiam şi ştiu la ce duce lipsa lui. Dar dialogul nu presupune obligaţia vreuneia dintre parţi de a accepta necondiţionat opiniile şi soluţiile celorlalţi. Scopul dialogului este construirea de soluţii comune, reciproc acceptabile. Prin dialog şi consens şi-a atins Romania obiectivele strategice dupa 1989, aderarea la UE şi la NATO. Prin dialog şi consens am construit o Constituţie, considerata la momentul adoptarii ei un exemplu nu doar pentru ţarile foste socialiste, care au preferat sa foloseasca vechile Constituţii, scoţand din ele principiul partidului unic, dar şi pentru unele ţari europene. Alegerile din 20 mai 1990 au generat şi o Adunare Constituanta, nu doar un Parlament. Constituţia din 1991 este, la randul ei, un produs democratic, al dialogului şi consensului.

        Nu pot sa nu reamintesc dezbaterile din prima campanie electorala prezidenţiala cu domnii Radu Campeanu şi Ion Raţiu. Doi oameni pe care i-am respectat şi carora le port şi astazi o calda apreciere pentru convingerile lor ferme, cat şi pentru deschiderea la dialog, pentru respectul aratat democraţiei. Au fost cu adevarat parteneri pentru democratizarea Romaniei.

        In toţi aceşti ani-inclusiv in aceste zile- s-au infruntat şi se infrunta doua viziuni despre viitorul Romaniei. Unul, care facea abstracţie de trecut, mai indepartat sau mai apropiat şi era destinat modernizarii Romaniei, democratizarii ei, deschiderii catre Europa şi spaţiul euro-atlantic, reducerii  decalajelor de dezvoltare. Celalalt, un model restaurator, centrat in jurul a doua elemente de baza: reintoarcerea la Constituţia din 1923, şi refacerea ordinii politice, economice şi sociale anterioare, prin intermediul celebrului principiu ”Restitutio in integrum”.

        Acel model, susţinut pana la un punct de cele trei partide ”istorice”, carora li s-au adaugat cateva dintre formaţiunile aparute dupa 31 decembrie 1989, a fost cel care a generat temerile despre care aminteam in deschiderea acestui text, temeri care au dus, pana la urma, şi la o serie de violenţe sociale. Aşa cum unele masuri de reforma, luate imediat dupa Revoluţie, insuficient gandite şi explicate, au generat, la randul lor, temeri, care au dus la alte violenţe sociale, atat conectate cu fenomenul Pieţii Universitaţii, cat şi cu prezenţa minerilor in Bucureşti.

        Tranziţia a avut costuri sociale şi economice imense. Am incercat sa elaboram un model de transformare economica, pentru a trece de la economia de comanda la economia de piaţa. Asta in condiţiile Romaniei –  o ţara traumatizata grav de anii de austeritate, care au generat explozia sociala din decembrie 1989, şi careia i se oferea drept perspectiva un nou ciclu de lipsuri şi de sacrificii.

 Nu cred ca ne-au facut bine atitudini radicale, de genul ”taierii cozii cainelui dintr-o lovitura” in condiţiile in care ”Cainele” nu era intrebat daca vrea sa renunţe la coada. Asta a generat alte temeri.

        Da, perioada a fost dominata nu de optimismul pe care ar fi trebuit sa-l genereze prabuşirea ceauşismului, ci de frica de un viitor care sa se identifice cu trecutul interbelic. Trecut care nu a fost Raiul pe care se straduiesc sa ni-l vanda şi acum cei care rescriu cu sarg istoria. Acum, din pacate, persista unele aspecte care amintesc de Romania interbelica, prin structurile de proprietate, prin saracie, polarizare, boli sociale, raport intre urban şi ruralşi alte fenomene negative.

        Aceasta teama explica instabilitatea şi violenţele sociale din acei ani de inceput.

        S-a dezvoltat o cultura a confruntarii, inclusiv in strada. Pentru unii violenţa in strada a compensat slabiciunea in plan politic. Pentru alţii violenţa a fost considerata un instrument legitim, folosit impotriva unei puteri ”ilegitime”, deşi rezultatele alegerilor de la 20 mai 1990 erau clare şi fara echivoc.

        Pentru alegerile din 20 mai au depus liste, daca imi aduc bine aminte, circa 70 de partide dintre cele infiinţate ca urmare a Decretului Lege din 31 decembrie 1989. E bine sa reamintesc rezultatele:”Ion Iliescu castiga, fara drept de replica, cursa prezidentiala cu peste 85% voturi in fata lui Radu Campeanu, seful PNL-ului (10,60%), si Ion Ratiu, reprezentant al PNTCD-ului (4,32%). FSN castiga majoritatea absoluta 66,31% voturi, urmand UDMR cu 7,23%, PNL cu 6,41%, Miscarea Ecologista din Romania (MER) cu 2,64%, PNTCD cu 2,56%, Alianta pentru Unitatea Romanilor (AUR,viitorul PUNR) CU 2,12%, PDAR cu 1,83%.” Am citat din Iulia Craciun, ”Pagini de istorie recenta: Evoluţii politice in Romania anilor 1990-1992”, aparut in ”Revista Transilvania”, nr. 11-12, 2006.

        ”De ce aceste rezultate atat de nete in favoarea FSNului si in defavoarea opozitiei? se intreaba autoarea, care adauga: ”In primul rand, in ceea ce priveste comunicarea politica, opozitia a mers pe o singura tema majora si anume ca ea asigura democratia reala, iar comunistii, comunismul, mai general, trebuie indepartat. Cu alte cuvinte, FSN-ul, extrem de legat de Revolutie, a carui lider purta aura de salvator, era acuzat de catre partidele istorice si personalitatile aflate in fruntea lor ca nu ar fi o formatiune democrata, opozitia incercand astfel sa sperie cu comunismul o populatie care, intr-o proportie de mai mult de jumatate, nu cunoscuse nici un alt sistem . Puterea prezenta persoane cu un capital de imagine extraordinar pentru moment, in schimb opozitia, partidele istorice in primul rand, o generatie octogenara, in multe cazuri cu puternice resentimente si refulari, persoane depasite in general de vremuri, nu rareori personalitati reintoarse din strainatate, de care nu prea avea poporul roman de ce sa fie legat, cei mai multi neauzind niciodata de ei. Mai mult, legislatia extrem de permisiva privitoare la infiintarea partidelor politice a facut sa apara tot felul de partide hilare, uneori de familie, alteori conduse de persoane cu certificate medicale psihiatrice, care nu au facut decat sa minimalizeze si mai mult imaginea partidelor, de opozitie in general.”

Este un rezumat corect al unei situaţii care şi acum continua sa fie subiectul unei mitologii, ce este folosita cu sarg de cei care rescriu istoria. La nevoie apeland la Justiţie. O Justiţie chemata sa stabileasca, prin sentinţe definitive şi irevocabile, istoria recenta a Romaniei. O mai mare pervertire a ideii de democraţie şi de libertate cu greu se poate imagina.

La inceputul campaniei electoraledin primavara anului 1990, a aparut Piaţa Universitaţii, spaţiu care a fost ocupat de participanţii la primul miting electoral al PNŢ-cd, transformat intr-un miting continuu.

 Cei mai mulţi dintre participanţi au fost oneşti in demersul lor.

 Din pacate pentru ei, şi pentru ceea ce putea fi Piaţa Universitaţii-  adica un spaţiu de dezbatere publica a problemelor societaţii –  cei care au organizat-o au folosit-o drept un soi de maşina de spalat conştiinţe şi de generat lideri ”anti-comunişti” , chiar şi din oameni care fie colaborasera cu vechiul sistem, fie nu facusera nimic impotriva lui. Aceşti oameni au facut imposibil dialogul cu puterea provizoriei.

Eu am fost deschis la dialog. Am deschis canale de comunicare cu Piaţa, pentru a asculta şi punctul lor de vedere. Ele au fost inchise rapid de refuzul celor care aveau, in piaţa, o alta agenda. Pacat, pentru ca s-a ratat o oportunitate. Daca acel dialog ar fi fost posibil, poate ca evenimente ce au urmat stingerii mitingului din Piaţa Universitaţii, dupa 20 mai 1990, nu s-au mai fi petrecut.

Frica de reintoarcerea comunismului şi frica de restauraţie s-au intalnit, violent, in evenimente pe care nimeni nu şi le-a dorit. Oricum eu nu le-am dorit, şi nu mi-au facut, personal, niciun bine. Nici noua putere, aleasa la 20 mai 1990, nici opoziţia de atunci, nici romanii, nu au avut nimic de caştigat. Cei care credeau ca prin violenţa in strada schimba rezultatele votului, democratic şi liber exprimat, la 20 mai, sau macar discrediteaza noua putere, şi-au facut socoteli greşite. Dar preţul greşelilor lor l-am platit toţi.

xx

Cu toate greutaţile, construcţia Romaniei democratice a continuat. Printr-un dialog permanent intre putere şi opoziţie, intre mine, ca Preşedinte al Romaniei, cu liderii partidelor parlamentare, cu sindicatele şi cu lideri ai societaţii civile emergente. Acolo unde nu am avut expertiza, am apelat la expertiza prietenilor noştri din Occident, şi nu pot sa nu amintesc sprijinul Franţei in acele vremuri grele. Toate marile decizii au fost luate cu participarea opoziţiei, şi oricum cu prealabila ei consultare.

Am adoptat o Constituţie. Am infiinţat instituţii politice democratice. Am inceput transformarea economiei. Şi raspund celor care ma acuza ca n-am vrut ”capitalism” şi ”reforme”: daca ar fi oneşti, şi ar analiza cu buna-credinţa deciziile luate in acei ani, ar vedea ca Romania a suportat cea mai dura, terapie de şoc, din fostele ţari socialiste. Nu am fost intrutotul de acord cu unele masuri, pentru ca erau insuficient gandite, pregatite şi greşit aplicate, ca secvenţialitate. Dar am fost solidar cu partidul din care proveneam, FSN, şi cu guvernul girat de el. Acele reforme au generat violenţele sociale din 1991. De unde se vede ca, intotdeauna, reformele aplicate fara sa iei in calcul suportabilitatea sociala şi fara un dialog real cu partenerii sociali, genereaza neincredere in democraţie şi guvernarea democratica.

Cei care rescriu acum cu sarg istoria, şi incearca sa acrediteze ideea ca adevarata democraţie in Romania incepe cu alternanţa la guvernare din 1996, ignora ceea ce s-a realizat in cei şase ani de la Revoluţie: Romania a fost acceptata ca membru al Consiliului Europei, ca o recunoaştere a progreselor de natura democratica facute, a fost prima ţara semnatara a acordului „Parteneriatul Pentru Pace”, oferit de NATO şi SUA ţarilor candidate, inclusiv ca urmare a doua decizii majore: reforma corpului militar, inclusiv numirea unui civil drept ministru al Apararii, şi punerea serviciilor de informaţii sub controlul Parlamentului; semnarea Acordului de Asociere a Romaniei la Uniunea Europeana – al doilea mare obiectiv strategic, acela de integrare a Romaniei in structurile europene şi euroatlantice, promovarea dialogului interetnic in plan naţionalist, semnarea Tratatului de Baza cu Ungaria, dupa modelul reconcilierii franco-germane.

Este locul sa evidenţiez importanţa dezbaterilorde la Snagov din martie 1995 cu participarea reprezentanţilor tuturor partidelor politice şi ai lumii academice, sub coordonarea acad. Tudorel Postolache , unde s-au pus bazele unei strategii naţionale de dezvoltare a ţarii, care au fundamentat demersurile noastre pentru integrarea in Uniunea Europeana, concretizate la summit-ul de la Essen, al UE.

Toate acestea au fost consecinţele fireşti ale unui proces de construcţie şi dezvoltare democratica

Rescrierea istoriei pare sa fie o afacere foarte rentabila, de vreme ce atat de mulţi se ocupa s-o faca. Numai ca in epoca aceasta, a cunoaşterii, a surselor alternative de informare, este o intreprindere inutila. Mai devreme sau mai tarziu lucrurile apar in adevarata lor dimensiune. Nu a fost altfel nici inainte, pentru ca rescrierea istoriei e industrie veche. Doar ca era mai dificila informarea corecta. Energia cheltuita cu rescrierea istoriei poate fi folosita pentru lucruri cu adevarat importante.

 
 

Tu ce parere ai ?


 

Ti-a placut articolul?

Daca informatia ti s-a parut interesanta, distribuie link-ul si prietenilor.